Ehei, pe câţi am mai bate şi noi dacă am fi siguri că, imediat ce-i tragem primul pumn sau dos de palmă preopinentului, acesta ar fi imobilizat, cu o mână forte în gât şi încă două care-i fixează braţele! Să tot fii bărbat! Să tot baţi în dreapta şi-n stânga pe cine nu-ţi place sau pe cine nu strigă „ura, trăiască”, ci îşi strigă, pur şi simplu, dezamăgirea sau, fie, ura.
Majoritatea adulţilor de sex masculin au participat, măcar în copilărie şi măcar o dată, la o bătaie. Între egali. Unu la unu. Sau mai mulţi contra mai mulţi. Dar nu mulţi contra unuia singur, nu, asta era cea mai mare ruşine, laşitate, mizerie. Să dea mai mulţi într-unul singur, Doamne fereşte! Oricât l-ai fi urât, aveai grijă să fii la paritate, ori tu singur contra lui, ori tu şi amicii tăi contra lui şi a amicilor săi. În lumea de astăzi însă, se vede treaba că lucrurile nu mai stau chiar aşa. Bătaia unuia singur de către mai mulţi a apărut o dată cu dispariţia sentimentului onoarei. Cel care prezida şi bătăliile de altădată, din evul de mijloc, când se spune că, uneori, ca să nu se mai omoare nu ştiu câţi soldaţi, ieşeau comandanţii în faţă şi se înfruntau ei doi, în văzul şi auzul tuturor celor pregătiţi de bătălie, care deveneau, astfel, simpli spectatori. Dar astea-s poveşti.
Găştile de mahala însă, provenite din zona unde principiile nu au nici un fel de relevanţă, unde oamenii nu au nici o rădăcină, suspendaţi cumva între sat şi oraş, acestea au început să practice sportul linşajului, acea bătaie în care unul îndură şi mulţi îi dau la cap, uneori până la – vorba ceea – victoria finală. Azi nu se mai spune mahala, nu e – nu-i aşa? – corect politic, că doar centrul şi marginile, adică mahalalele, sunt totuna, conform filosofului francez Derrida, şi nu numai lui. Azi se spune, la noi cel puţin, cartier. Că ăsta e peste tot, şi în centru, şi la margine; avem găşti de cartier care nu mai sunt – nu-i aşa? – de mahala, avem muzică de cartier, formaţii de cartier şi câte şi mai câte, toate de cartier. Aici vechile reguli cavalereşti, transmise cumva, prin epoci, lumii de ieri, nu mai sunt în vigoare. Dacă trebuie să te răzbuni pe cineva, îţi pui în mişcare gaşca, îl prinzi singur şi-i dai la cap până se învaţă minte sau îşi dă duhul. Asta se cheamă, în zilele noastre, o victorie.
E o prostie să-ţi închipui azi că vreun concurs sportiv de nivel profesionist se mai bazează pe principiul echităţii. Se dopează fiecare cum poate, înghite pastile şi altele, iar după aia, ţine-te, cursă de o sută sau de zece mii de metri. Plat, cum se spunea pe vremuri. Doar libera concurenţă e o vorbă goală, la noi, chiar şi acolo unde se zice că e obligatorie prin lege. Acolo, aşa cum am mai observat şi altădată, unii aleargă la o sută de metri garduri contra unora care fug, alături, la o sută de metri plat. Ghiciţi cine câştigă? Cine trebuie. Adică, cine e favoritul arbitrului cursei, partidul de guvernământ, cel pus pe culoarul fără garduri. Asta, indiferent de ce parte a eşichierului politic e acel partid. Aici seamănă toate, sunt ca fraţii. Poate de aceea şi trec membrii marcanţi ai unuia la cel de semn opus cu maximă dezinvoltură.
Dar bătaia cu badigarzii în spate şi împrejur o mai practică azi şi oamenii bogaţi. Parveniţii în special. Asiguraţi că nimeni nu se poate apropia de ei să le dea o palmă sau să-i scuipe între ochi, aceştia pot insulta şi pocni pe oricine, fără teamă. Sunt bărbaţi adevăraţi. Bărbaţi de tip nou. Ia încercaţi să vă apropiaţi de vreun asemenea mogul, cu sau fără televiziune proprie, şi o să vedeţi că vă pune cineva mâna în gât, că vă pocneşte fără preaviz, fără nici un „stai că dau”. (Cam aşa era şi la Ceauşescu în birou, unde, dacă erai primit în audienţă, că se mai întâmpla şi asta uneori, erai instruit să nu treci de o anumită linie, dintre două uşi laterale.) E o altă lume, de acord că e cea care a pus mâna pe tot ce noi nu mai avem şi nici nu mai putem avea, dar asta e situaţia. Din moment ce justiţia nu i-a pedepsit, sunt, cum se spunea altădată, negustori cinstiţi. Ţineţi minte ce poliţie particulară a pus în mişcare actualul europarlamentabil Gigi Becali când i s-a furat automobilul? De câte ori n-o mai fi fost folosită asta şi cu alte prilejuri, la adăpost de ochii legii, nu că justiţia s-ar fi exprimat despre acea faptă altfel decât cu o scurtă detenţie preventivă, după care, gata, poporul l-a votat, justiţia poate să plece! Sau să se plece în faţa voinţei poporului. Cât despre badigarzi, ăştia fac şi poliţie secretă, asemenea sepepiştilor care, după ce l-au imobilizat pe preopinentul preşedintelui, îi caută urmele prin hotelul unde stă, ba chiar şi-n Registrul comerţului. Şi îi pun pe bieţii angajaţi de la hotel să spună că de fapt n-a fost nimic, nu s-a întâmplat nimic. Dar vai de ce-o să i se întâmple imprudentului care s-a pus cu ei, chiar dacă ăsta nu avea nimic decât cu demnitarul.
Cum principiul cavalerismului şi al onoarei a fost abolit – că era o rămăşiţă aristocratică într-o lume democrată -, nu mai contează că îţi creşte curajul, fizic şi oral, mai ales la adăpostul unor zdrahoni musculoşi şi fără minte, eşti cel mai tare, vorba lor, din parcare. Numai că parcarea asta devine, când badigarzii se numesc sepepişti, iar cel apărat în mod laş – demnitar, chiar România. Dar vorba asta scurtă, demnitar, nu vine de la demnitate? Vine, dar tot mai pe ocolite.
