Ziua de 1 septembrie – data fixată de preşedintele Traian Băsescu pentru punerea în ordine a treburilor Cabinetului – este aproape şi este limpede că ceva fundamental trebuie să se schimbe în actul de guvernare. Întrebarea este dacă Băsescu are soluţiile şi puterea de a le impune.
Dacă e să ne luăm după cum s-a guvernat până acum, s-ar putea ca reforma sau schimbarea de cabinet să se desfăşoare la fel: n-ar fi de mirare să avem revolte mai mici sau mai mari, refuzuri de a demisiona sau de a fi remaniat, procese la Curtea Supremă, doi miniştri pe un post, decizii anunţate azi asupra cărora se revine mâine, priorităţi postulate cu tărie numai pentru a nu se mai auzi nimic despre ele în veci, lovituri de partid etc. Pentru că exact acestea sunt problemele Guvernului Boc – incoerenţa, lipsa oricărei viziuni de guvernare şi subminarea din interior, constantă şi sistematică, a propriei autorităţi şi a propriei legitimităţi. Nu criza, nu lipsa banilor la buget, nu reformele – care nu se fac oricum, nu măsurile de austeritate. Acest guvern şi-a pierdut, pur şi simplu, capul. Acum trebuie să şi-l piardă şi la propriu.
Dacă ar fi avut un consilier decent de politică externă – din câte am înţeles, actualul este un domn a cărui ocupaţiune este să fie mitocan şi să se răstească la diplomaţii străini şi la funcţionarii Comisiei Europene, Emil Boc ar fi primit o analiză despre situaţia din Marea Britanie. Ar fi constatat că ceea ce i-a îngropat pe Gordon Brown şi pe laburişti nu au fost cheltuielile bugetare – de fapt, Brown a cheltuit, păstrând proporţiile, cam ca Guvernul Tăriceanu, cu deficit pe creştere, iar apoi a mai cheltuit o grămadă pe stimuli, aducând finanţele ţării pe marginea falimentului. Ce i-a supărat pe britanici a fost incoerenţa guvernării din ultimii doi ani, când Brown anunţa frenetic planuri şi măsuri astăzi, numai ca să le abandoneze săptămâna viitoare şi să anunţe altele. O cacofonie a mesajelor publice care exprimau degringolada şi panica guvernării laburiste.
Odată devenit prim-ministru, David Cameron a anunţat un program foarte strict de austeritate bugetară şi descentralizare, pe care guvernul s-a apucat să-l şi aplice cu consecvenţă, deşi coaliţia conservatori-liberal-democraţi nu este una simplă. Rezultatul a fost că, la 100 de zile după instalare, cabinetul Cameron se bucura de sprijinul a jumătate din populaţie, care – culmea! – susţine programele de austeritate bugetară.
Ca şef de guvern poţi să vinzi, aşadar, populaţiei pilula amară a tăierilor de la buget şi strângerii curelei, cu condiţia ca populaţia să aibă încredere în tine că ştii ce faci şi că eşti solidar cu suferinţele lui. Or, nu poate fi mai clar că guvernul actual habar n-are ce face şi că se mulţumeşte cu acţiuni pompieristice şi treabă de cârpaci. Cât priveşte solidaritatea, este suficient să privim la acţiunile miniştrilor Şeitan şi Vlădescu din ultima vreme, care au dus la solicitări publice de nesupunere civică, pentru a înţelege cam câtă solidaritate din partea instituţiilor statului resimte opinia publică.
O soluţie evocată în ultima vreme este aceea a unui Executiv de tehnocraţi, care să guverneze ţara în sistem de avarie până la eventuale alegeri anticipate fixate anul viitor sau chiar până la alegerile la termen. Problema cu soluţia guvernului de tehnocraţi este că e autoritar. Dacă ne încredinţăm soarta unor specialişti care ştiu mai bine decât politicienii ce trebuie făcut, atunci de ce să nu perpetuăm această situaţie dezirabilă? De ce să mai cheltuim banii cu alegerile? Încredinţăm treburile ţării unui corp de tehnocraţi valoroşi, desfiinţăm partidele şi ne-am ales cu o guvernare competentă pe veci. Drept efect secundar e posibil să ne trezim cu o dictatură fascistoidă… Nu, nu este vorba de mofturi democratice, ci de faptul că altă legitimitate şi sursă de autoritate decât alegerile nu există. A încredinţa treburile ţării unui corp de tehnocraţi înseamnă a abdica de la responsabilităţile politice.
Dar, în cazul nostru, avem un guvern PDL compromis de propria incompetenţă şi o opoziţie PSD-PNL decredibilizată de propria lipsă de soluţii şi populism iresponsabil. Soluţia ar trebui să se găsească la Traian Băsescu, care până acum ar fi trebuit să fi lucrat la mai multe variante pe care să ni le prezinte pe 1 septembrie, aşa cum a promis. Este foarte posibil ca aceste soluţii politice să nu poată fi impuse, să fie subminate din opoziţie şi sabotate de PDL. Dar un lucru este clar: şeful statului nu are dreptul să abdice de la această responsabilitate. A vrut să joace, foarte bine. Acum, când jocul a devenit cu adevărat greu, nici să nu îndrăznească să arunce prosopul.
