Chris Simion: „Îmi plac perioadele când în mine huruie totul ca într-o uzină”

Nu lucrează cu jumătăţi de măsură, e încăpăţânată, n-are răbdare, nu-i e teamă să rişte, e sinceră în relaţiile cu cei din jur, ţine foarte mult la felul în care gândeşte un spectacol, îşi asumă totul, chiar şi eşecurile. Cel mai mult îi place perioada în care lucrează la un spectacol. O fascinea­ză momentele de cumpă­nă, când nu doarme nop­ţile căutând o soluţie. Nu-i plac proiectele care-i ies repede pentru că, după cum ne-a explicat, nu le simte cu adevărat. Pentru acest număr, vă propunem un interviu cu regizoarea Chris Simion, totodată şi cea care a iniţiat Compania de Teatru D’aya. Vreţi mai mult? Veniţi diseară „La Motoare” la spectacolele „Dragostea durează 3 ani” şi „7 blesteme… cerute, făcute şi legate” sau sâmbătă seară la piesa „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”, toate în regia invitatei noastre.

Festivalul Undercloud l-ai iniţiat din dorinţa de promovare a teatrului independent ori datorită cererii?

Chris Simion: L-am iniţiat din două motive. Unul, pentru că pe perioada verii teatrele sunt închise. Am fost influenţată şi de prietenii mei, care vroiau să meargă la teatru vara şi nu aveau unde. Cred că această dorinţă o au foarte mulţi, fapt care s-a dovedit a fi real. Acum doi ani, am avut mulţi spectatori. De fapt, a început la fel cum a început şi anul acesta: puţin mai greu, după care spaţiul s-a umplut. Al doilea motiv ar fi că eu am mers întotdea­­­una pe principiul că nu exişti dacă nu ai concurenţă. Nu te vezi decât în raport cu alţii, atunci ştii pe unde eşti cu ceea ce faci. Şi, mai adaug acum un motiv, pentru că ţin la colegii mei şi am considerat că putem să ne adunăm toţi într-un loc şi să existăm împreună timp de două săptămâni.

Aţi rezolvat problema cu spaţiul?

C. S.: Nu are cum să se rezolve, atâta timp cât eu nu încep să scriu proiectul. O să-l scriu pentru că mi s-a sugerat de la Pri­mă­rie. O să depun proiectul pentru că, după 10 ani de premii, turnee, producţii, am de­mon­strat că suntem necesari şi spectatorii au nevoie de ceea ce facem. Dar acum am un alt vis, o soluţie provizorie care să demareze proiectul de spaţiu pentru evenimentele D’AYA şi care o să mi se împlinească, pentru că am întâlnit pe cineva care are acelaşi vis. Pentru început vrem să închiriem o casă, unde or să se întâmple spectacole de teatru, concerte, proiecţii de filme, expoziţii, cafenea literară, tot ce înseamnă experiment, inovaţie, modern, contemporan, original, girate toate de un maestru în domeniu. Şi o să fie deschisă non stop, dar doar pentru cei care vor trece testul de cultură generală, pe care o să-l avem la intrarea în spaţiu. O s-o numim Casa D’AYA şi vrem s-o inaugurăm la sfârşitul lunii octombrie ori la începutul lui noiembrie, când va veni Pascal Bruckner, preşedinte onorific D’aya, să sărbăto­rim 10 ani de D’aya. Momentan căutăm o modalitate de a obţine un astfel de spaţiu, nu mă întreba cum ori cu ce bani, dar o să ne iasă, sunt convinsă că o să ne iasă, pentru că merităm asta.

Cum am ajuns la bani, în această perioadă, sponsorii mai investesc în proiecte culturale?

C. S.:  Depinde cu ce te duci la ei, depinde ce propui. Dacă mergi cu o inepţie, nimeni nu e dispus să-şi investească banii în aşa ceva. Dacă te duci cu un proiect serios, iar cel care investeşte consideră că poate avea un beneficiu real de pe urma lui, atunci vine cu tine, te susţine. Eu am avut norocul să-mi transform sponsorii în prieteni. Au văzut în noi mai mult decât o modalitate de promovare a brandului, au văzut o forţă care încearcă să construiască ceva pe ter­men mai lung. S-au alăturat energiei noastre, conceptului pe care vrem noi să-l dez­­voltăm, aşadar nu avem sponsori doar formal, ci avem parteneri adevăraţi cu care dezvoltăm iniţiative.

La D’aya, nu sunteţi doar artişti, sunteţi şi organizatori. Cele două meserii se împacă?

C. S.:  Am început făcând tot, de la organizare, promovare, la creaţie. În timp, am găsit oameni care ne-au preluat sarcinile tehnice şi am putut să ne ocupăm doar de latura artistică. Dar asta nu exclude implicarea noastră totală. Toţi cei implicaţi în proiectul D’AYA îşi asumă absolut tot. Implicarea e cu totul alta decât în teatrul de stat. În teatrul independent nu îţi permiţi să dormi pe banii de la buget, că nu îi ai. Noi trăim din încasările de bilete, suntem dependenţi concret de numărul spectatorilor din sală. Suntem conştienţi că nimeni în afară de noi nu poate fi atât de interesat cum suntem noi, cei implicaţi direct în mişcarea asta, şi atunci avem grijă de ima­ginea noastră, unde, cum şi cât promo­văm, ce piese montăm, ce mesaj trans­­mitem, pentru cine facem piesele. Şi un lucru ma­jor, ne punem mereu în pielea celui care vine şi plăteşte bilet. Dacă am rezistat zece ani, înseamnă că e ceva profund, nu e o joacă. Tot îl menţionez pe Cristi Iacob, care spune că între noi „e o poveste de dragos­te”. Între noi s-a legat ceva care e dincolo de formal, nu ne-am întâlnit să facem un spectacol şi atât. Minunat e că suntem direcţi, sinceri, ceea ce în domeniul nostru se întâmplă mai rar. Rar întâlneşti oameni care să-şi permită să-ţi spună în faţă când le convine ceva ori când nu le convine. Relaţia regizor-actor nu are nici un pic de orgoliu. Poate şi din acest motiv simţim că e mai mult decât o întâlnire, e un laborator. Venim fără să fim obligaţi, nu suntem constrânşi de un sistem, venim pentru că avem nevoie de asta, pentru că ne place şi pentru că suntem liberi să ne manifestăm şi să ne asumăm totul.

Optezi pentru un anume text pentru că te reprezintă ori te gândeşti că e posibil ca şi publicul să-l găsească interesant?

C. S.:  Niciodată nu am pus problema să plec de la public spre mine. Am plecat de la mine spre public şi, până în momentul de faţă, s-a nimerit ca problemele care m-au interesat pe mine să coincidă cu problemele celorlalţi. Mai pot argumenta prin numărul de spectatori, prin nu­mă­rul de spectacole. „Dragostea durează 3 ani” a avut 492 de reprezentaţii în patru ani. E un record!

Ai libertatea de a alege textele, de aţi alege actorii­. Care sunt morile de vânt cu care te lupţi?

C. S.:  Singura reală, în momentul în care porneşti un spectacol de la zero, e finan­ţa­rea pentru producţie. Cum eu am prostul obicei de a mă trezi peste noapte că vreau să fac un spectacol şi vreau să-l fac în câteva zile, e imposibil să găsesc atât de repede finanţare. De cele mai multe ori mă ajută Călin Husar, cel care „a născut” Lăptăria Enache şi împreună cu care am iniţiat proiectul Teatrul Undercloud. Este omul care nu iese niciodată în faţă dar care sus­ţine din spate de 4 ani toate proiectele pe care le fac. Fără el, n-aş fi putut face nici un spectacol „La Motoare”. Ultimul spectacol, „7 blesteme … cerute, făcute şi legate”, l-am făcut în zece zile. Nu aveam decât actorii şi aveam nevoie de o groază de obiecte, de elemente de producţie, am re­uşit sfătuindu-mă cu Călin. La fel şi cu festivalul. E un om care ne sprijină şi crede foarte mult în noi. Dacă aş lua-o încet, din timp, şi mi-aş pro­pune ceva pentru anul viitor, nu-mi iese.

Nu ar fi mai simplu la un teatru de stat?

C. S.:  Teatrul instituţionalizat are limitele lui, pentru că e constrâns de sistem şi poate şi de voinţa celor care conduc teatrele de stat. E un cerc închis, pe care fie îl spargi ca să intri, fie îl ignori şi încerci să exişti pe lângă. Din păcate, există foarte multă ipo­crizie şi duplicitate. Tot timpul am spus că din bugetul unui spectacol de la TNB eu aş face 20 de spectacole în teatrul independent. Dacă vrei musai să montezi într-un teatru de stat, te adaptezi regulilor sistemului. Are avantaje şi dezavantaje. În România nu cunosc un teatru independent care să-şi permită condiţiile tehnice dintr-un teatru de stat. Când gândeşti un spectacol înteatrul independent, automat îl gândeşti în funcţie de mijloa­cele pe care le ai, de spaţiu, de condiţii teh­nice. Spectacolele noastre realizate în spaţiu alternativ, în Lăptărie, se pot adapta şi pe o scenă ita­liană şi funcţionează foarte bine. Dar dacă vreau să fac „Hoţii de frumuseţe” după Pascal Bruckner, nu-l pot realiza într-un spaţiu independent, aici, pe Motoare, pentru că nu am condiţiile tehnice necesare. Şi atunci, uite, am un text pe care-mi doresc să-l montez, dar trebuie să aştept să-şi gă­sească locul într-un teatru şi unde-l pot pune în scenă aşa cum îmi doresc. Poate şi eu sunt încăpăţânată şi ţin foarte mult la ceea ce simt şi la cum gândesc un spectacol.

Nu eşti genul care acceptă un compromis?

C. S.:  Niciodată! Am plecat dintr-un teatru de stat şi nu mai m-am întors, pentru simplul motiv că mi s-au impus regulile cola­borării. Nu am acceptat asta. Eu vreau să risc totul până la capăt. Nu vreau distri­bu­ţii impuse, nu vreau texte impuse, vreau să-mi asum totul. E sufletul meu acolo, e o parte din mine.

Legat de distribuţie, alegi studenţi ori proaspăt absolvenţi?

C. S.:  Lucrez cu actori tineri, dar şi cu cei cu experienţă. Alături de Maia Morgenstern, Cristi Iacob, Adriana Trandafir, Oana Pellea am luat în distribuţii şi actori tineri. Nu am distribuţie în care să nu am actori ti­neri. Încerc să-i promovez şi să am încre­dere în ei. Unii merită din tot sufletul şi le dau şansa asta.

Spune-mi ceva despre tine. Ce te bucură?

C. S.: Cel mai mult îmi place perioada în care lucrez la un spectacol. După prima re­prezentaţie, te desparţi de el, pleacă la drum singur. Creşti un copil şi, la un moment dat, îşi ia viaţa în mâini şi s-a dus. Aşa e şi la noi. Ai posibilitatea să te bucuri de un spectacol cât timp este în facere. De fapt, la unele spectacole perioada de facere e permanen­tă, chiar şi după ce a ieşit premiera noi încă repetăm, căutăm, discutăm, ardem, ne interesează. Deşi spectacolul se joacă de un anume timp, facem muncă de laborator şi pe traseu, revenim asupra unor scene, fa­cem repetiţii. La „Dragostea du­rează 3 ani”, încă mai facem repetiţii, deşi au trecut patru ani de la premieră. Asta mă bucură cel mai mult, când rămânem vii, interesaţi. Mă fascinează momentele de cumpănă, care mă provoacă să caut soluţii, tot ceea ce nu-mi iese din prima. Îmi plac acele perioade în care nu dorm nopţile, când mă frământ, când în mine totul huruie ca într-o uzină. Când îţi ies lucrurile repede şi simplu, nu le simţi cu adevărat.

Ce te enervează?

C. S.:  Că n-am răbdare, că pentru mine totul e prioritar, că sunt împrăştiată pe multe planuri, că sunt încăpăţânată şi naivă.

O persoană împrăştiată se poate ocupa de un proiect timp de zece ani?

C. S.:  Cred că am o mulţime de îngeri care lucrează pentru mine. Mereu am spus că, dacă vrei să ştii ceva despre mine, uită-te în geanta mea. Atunci o să vezi cât de dezorganizată sunt. Poate şi din dorinţa de a face cât mai mult. Vreau să fac cât mai multe lucruri în acelaşi timp şi să le fac cât pot de bine. O să rezolv această problemă. Lucrez la asta!