Observ de ceva vreme, atât în articole din presă, cât şi în comentarii ale cititorilor, un sentiment crescând de nemulţumire şi frustrare faţă de statutul nostru de membri ai Uniunii Europene, nemulţumire care uneori merge până acolo încât să declare că integrarea europeană este un eşec şi că ne aduce dezavantaje. Aceste voci par să considere că, fără constrângerile impuse de Uniunea Europeană şi alte organisme internaţionale, noi am şti să ne descurcăm mai bine: am putea ţine la nesfârşit deficitul bugetar mult dincolo de rigidul 3% cerut de Pactul de Creştere şi Stabilitate, generând astfel resurse pentru a finanţa nu doar pensiile, ci şi programe de investiţii în infrastructură; am putea acorda subvenţii întreprinderilor şi ramurilor ce se confruntă cu dificultăţi, fără ca una dintre acele multe comisii de la Bruxelles să ne atenţioneze că acordăm ajutoare de stat ce distorsionează concurenţa; am putea menţine preţurile la gaze, petrol, electricitate mult sub preţurile internaţionale, sprijinind astfel consumatorii şi producţia naţională; am putea folosi cursul de schimb ca pârghie în stimularea exporturilor şi am putea chiar utiliza rezerva valutară a Băncii Naţionale pentru finanţarea nevoilor urgente ale ţării! Şi, de ce nu, am putea lua măsuri protecţioniste care să ajute capitalul autohton să facă faţă concurenţei internaţionale.
Nu este greu să demonstrezi că fiecare dintre aceste măsuri aparent benefice sunt fie neaplicabile sau nesustenabile, fie au consecinţe dăunătoare pe termen mediu şi lung. În locul unei argumentaţii teoretice însă, o să încerc să apelez la propria noastră experienţă, recentă sau mai îndepărtată, când astfel de măsuri au fost încercate şi au dus la dezastru. Nu o să insist asupra deceniului 1990-2000, perioadă în care România nu a fost sub „jugul” Uniunii Europene şi a avut libertatea de a aplica toate măsurile sugerate astăzi, de la subvenţii explicite sau implicite acordate unor întreprinderi şi ramuri industriale şi până la preţuri ale unor bunuri esenţiale, precum produsele energetice, dobânda sau cursul de schimb, menţinute artificial sub nivelul real. Toate aceste măsuri au condus la inflaţie ridicată, deficite în creştere, acumularea de arierate uriaşe în economie, destructurarea unor întregi sectoare de producţie, întreprinderi în pragul falimentului şi, în final, la un sistem financiar în pericol de colaps.
Nici politicile economice voluntariste din perioada regimului comunist nu ne-au dus prea departe. În pofida unui efort de industrializare forţată şi de modernizare a agriculturii prin concentrarea supra-feţelor în mari exploataţii, apte a fi lucrate cu tehnologie modernă, în 1990 România se afla pe unul dintre ultimele locuri ca nivel de dezvoltare în Europa. Situaţia nu era diferită în 1938, anul de vârf al dezvoltării noastre antebelice. La acel moment, România parcursese opt decenii de modernizare şi dezvoltare impresionante, trecând de la o societate feudală, aflată cu două-trei secole în urma Europei Occidentale, la o structură insti-tu-ţio-na-lă modernă. Deşi se afla la cel mai înalt nivel de dezvoltare din istoria sa, România anului 1938 era printre cele mai înapoiate ţări din Europa. Potrivit studiilor istorice (profesorul Victor Axenciuc a reconstituit serii de date asupra economiei României de la 1860 până în 1990), în 1938 ponderea populaţiei ocupate în agricultură era în România de peste 77%, în vreme ce în Germania era de 26%, iar în Franţa – de 35%. Productivitatea muncii în agricultura românească era la mai puţin de jumătate din productivitatea muncii în agricultura europeană şi de peste trei ori mai mică decât productivitatea din Germania sau Franţa. Nici în industrie lucrurile nu stăteau mai bine, productivitatea muncii fiind şi aici la mai puţin de jumătate din media europeană. Producţia industrială pe locuitor era în România de şase ori mai mică decât media europeană. În aceste condiţii, nu este de mirare că venitul naţional pe locuitor din România, estimat la 76 de dolari (valoare 1938), era de trei ori mai mic decât media Europei, Bulgaria şi Iugoslavia fiind sigurele ţări ce înregistrau o valoare mai mică a venitului pe locuitor, de 68 de dolari. Decalajul faţă de ţările cel mai dezvoltate era de peste un secol: Anglia atinsese un venit pe locuitor de peste 126 dolari încă din 1780, iar Franţa avea, pe la 1831-1840, un venit pe locuitor de peste 130 de dolari.
Şi astăzi România are cea mai mare pondere a populaţiei ocupate într-o agricultură cu cea mai scăzută productivitate în Europa. Şi astăzi venitul pe locuitor în România se situează la mai puţin de jumătate din media UE şi este de patru-cinci ori mai mic decât venitul din ţările cel mai dezvoltate. Şi astăzi România îşi dispută cu Bulgaria şi Serbia ultimele locuri în Europa la toţi indicatorii de dezvoltare. Mulţi factori contribuie la această perpetuare a rămânerii în urmă a României, dar între ei mi se pare demn de relevat ceea ce profesorul Axenciuc numea „complexele de mentalităţi şi comportamente predominante în viaţa economică şi socială românească”, manifestate în practici precum lipsa de responsabilitate, ocolirea legilor, încălcarea contractelor şi normelor economice, încercarea de a obţine avantaje nemeritate, corupţia şi furtul etc.
Pentru mine, integrarea României în UE reprezintă o şansă istorică de modernizare atât la nivel instituţional, cât şi la nivelul acestor complexe de mentalităţi şi comportamente. Dacă nu reuşim în această încercare, avem toate şansele de a rămâne mereu o ţară cu mare potenţial, pe care nu reuşeşte să-l valorifice, spre frustrarea noastră şi mirarea străinilor care ajung să ne cunoască.
Aurelian Dochia este analist economic
