Revoluţiile, s-a spus de multe ori, nu se întâmplă atunci când oamenii sunt disperaţi. Ele apar când oamenii au aşteptări ridicate de la guvernanţi. Poate acesta este motivul pentru care atât de des se încheie cu dezamăgire. Aşteptările, de obicei, prea mari de la început, nu sunt îndeplinite, rezultând furie, deziluzie şi adesea acte de o violenţă înspăimântătoare.
Schimbarea guvernului japonez în 2009 – când Partidul Democrat din Japonia (DPJ) a spart monopolul aproape neîntrerupt asupra puterii deţinut de Partidul Liberal Democrat (LDP) începând din anul 1955 – nu a fost o revoluţie. Dar, la fel ca alegerea primului preşedinte negru al Statelor Unite, a fost un moment încărcat cu aşteptări populare, care promitea o schimbare fundamentală faţă de trecut.
Acest lucru a fost chiar mai adevărat în Japonia decât în SUA. DPJ nu aducea doar multe feţe noi la putere, dar urma să schimbe natura politicii japoneze. În sfârşit, Japonia urma să devină o democraţie pe deplin funcţională, şi nu un stat de facto cu un singur partid condus de birocraţi.
Judecând în funcţie de informaţiile din presa japoneză, precum şi potrivit sondajelor care indică scăderea popularităţii partidului DPJ, deziluzia s-a stabilit deja. Birocraţia japoneză s-a dovedit rezistentă, iar politicieni ai DPJ, pentru prima dată la putere, au făcut greşeli. Una dintre cele mai grave a fost anunţul prim-ministrului Naoto Kan privind majorarea impozitului pe consum din iunie, chiar înainte de alegerile pentru Camera Superioară, pe care DPJ ulterior le-a pierdut.
O altă dezamăgire a fost eşecul guvernului de a determina SUA să-şi mute baza marinei sale din Okinawa. Această promisiune a DPJ trebuia să facă parte din noua strategie pentru Japonia, care îşi propunea ca ţara să nu mai fie doar un simplu „portavion” pentru SUA, aşa cum a descris odată Japonia fostul prim-ministru LDP.
În încercarea Japoniei de a-şi schimba status-quo-ul, relaţia ciudată cu SUA este un factor-cheie. Dependenţa prea mare de puterea americană a deformat dezvoltarea democraţiei japoneze în moduri pe care SUA nu le-au recunoscut niciodată pe deplin.
Statul cu un singur partid al Japoniei, sub conducerea partidului conservator LDP, a fost un produs al celui de-al doilea război mondial şi al Războiul Rece. La fel ca şi Italia, vechiul partener al Axei în timpul războiului, Japonia a devenit un stat din prima linie în lupta împotriva puterilor comuniste. Şi, la fel ca în Italia, un partid de dreapta, susţinut de SUA, a dominat politica de decenii pentru a zdrobi orice şansă ca stânga să preia puterea. Chiar şi foştii criminali de război japonezi, dintre care unul a devenit prim-ministru la sfârşitul anilor ‘50, au devenit aliaţi servili ai SUA în războaiele (cald şi rece) împotriva comunismului.
De fapt, dependenţa japoneză faţă de America a fost chiar mai mare decât cea a Italiei sau a altor puteri europene. Armatele europene din Vest au fost incluse în NATO. Japonia, ale cărei forţe armate au fost considerate de vină pentru intrarea ţării în catastrofalul Război din Pacific, nici nu ar trebui să aibă o armată sau o marină după război. În timpul ocupaţiei lor din Japonia în 1940, americanii au scris o nouă Constituţie pacifistă, prin care uzul forţei militare japoneze în străinătate a devenit neconstituţional. În materie de război şi pace, Japonia şi-a abdicat suveranitatea.
Cei mai mulţi japonezi au fost fericiţi să fie pacifişti şi s-au concentrat pe afaceri. Guvernele japoneze au putut să-şi dedice energia pentru consolidarea bogăţiei industriale a ţării, în timp ce SUA au avut grijă de securitatea ţării şi, prin extensie, de o mare parte a politicii externe a Japoniei. Acest aranjament favoriza pe toată lumea: japonezii au devenit bogaţi, iar americanii au avut un stat vasal anticomunist maleabil. Chiar şi China comunistă a preferat Pax Americana în locul unei renaşteri a puternicei armate japoneze.
Dar preţul politic pe care Japonia a trebuit să-l plătească pentru acest aranjament a fost exagerat. O democraţie dependentă de o putere din exterior şi monopolizată de un partid al cărui principal rol este acela de a intermedia înţelegerile dintre mediul de afaceri şi birocraţie va deveni pipernicită şi coruptă.
Italia, sub conducerea creştin-democraţilor, a avut aceeaşi problemă. Dar sfârşitul Războiului Rece din Europa a schimbat statu-quo-ul politic din stat – cu rezultate mixte. Vechile partide au pierdut puterea, ceea ce a fost un lucru bun, însă ascensiunea lui Silvio Berlusconi a fost un lucru mai puţin bun. În Asia de Est, prin contrast, Războiul Rece nu s-a terminat încă definitiv. Coreea de Nord cauzează în continuare probleme, iar China este un stat comunist.
Dar aceasta este o lume foarte diferită faţă de cea rămasă în ruine în 1945. Pe de o parte, China a devenit o mare putere, iar Japonia, ca şi alte ţări asiatice, trebuie să se adapteze noilor circumstanţe. Deşi Japonia este singura democraţie din Asia capabilă să pună în balanţă puterea Chinei, sistemul stabilit după al doilea război mondial nu este cel mai potrivit pentru a realiza această sarcină.
Acest lucru a fost recunoscut de DPJ, care ar dori ca Japonia să joace un rol mai independent şi să fie un aliat egal, mai degrabă decât un simplu protector al SUA, devenind astfel un jucător politic mai impunător în Asia. Prin urmare, primul pas simbolic a fost încercarea de a determina marina americană să-şi mute sediul din Okinawa, o insulă care a îndurat povara prezenţei militare americane pentru mult prea mult timp.
SUA nu au văzut lucrurile în acest fel. DPJ ameninţa să schimbe vechiul regim confortabil, prin care SUA le puteau spune japonezilor mai mult sau mai puţin ce să facă. Prin urmare, SUA nu au avut prea multă răbdare cu Japonia în ceea ce priveşte problema din Okinawa şi abia şi-au ascuns dispreţul pentru guvernul DPJ, alimentând dezamăgirea populară faţă de performanţa sa de până acum.
SUA par să prefere un stat obedient cu un singur partid decât un partener mai dificil, dar mai democratic în Asia. Administraţia Obama, care se luptă să-şi îndeplinească propriile promisiuni de schimbare, ar trebui să arate mai multă înţelegere omologilor japonezi. Dacă SUA sunt serioase în privinţa promovării libertăţii în străinătate, aşa cum susţin, nu ar trebui să împiedice eforturile unuia dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai lor de a-şi consolida democraţia.
www.project-syndicate.org
