Îndemnurile dlui preşedinte, adresate tuturor celor care pot să plece din ţară, să o facă, nici nu mai erau necesare, ajungeau reducerile de salarii şi venituri, în general, pentru ca toţi românii capabili de asta să-şi ia lumea-n cap. Sau, dacă preferaţi, să plece în bejenie, ca pe vremea când năvăleau tătarii. E limpede că dl Traian Băsescu este un anticomunist aşarnat: Dej şi Ceauşescu nu lăsau pe mai nimeni să plece din ţară, ameninţându-ne pe toţi cu un viitor luminos, în timp ce domnia sa, dimpotrivă, ne deschide larg graniţele şi ne îndeamnă să o tăiem încotro vedem cu ochii. Mulţi, foarte mulţi au şi părăsit teritoriul patriei, micşorând astfel România, dacă nu ca întindere terestră, măcar ca număr de suflete. Întrebarea este dacă o ţară se judecă numai şi numai după teritorii sau şi după sufletele care o populează. Nu aştepta nimeni ca dl preşedinte al României micşorate pe zi ce trece să reia îndemnul zevzec al lui Mircea Geoană, cu promisiunea celor 25 mii euro primiţi la întoarcere, dar nici să ne spună „plecaţi, iubiţilor” nu ne prea aşteptam. E un îndemn fără precedent, cred, în istoria modernă a vreunei ţări civilizate. Ştiu răspunsul: dar ce, noi trăim într-o ţară civilizată?
Până nu demult, cel puţin în vorbe, profesorii erau o pătură socială respectată. În România de azi, li se aruncă în faţă comparaţia cu orele de lucru ale preşedintelui, care ar fi mai prost plătite! Este încă o premieră absolută. (Sau, cum s-ar fi spus acum 50 de ani: încă o lovitură dată imperialismului.) Cât despre sugestia ca profesorii să-şi mai ia o slujbă, pentru că nu au decât 18 ore pe săptămână, mă abţin să o mai comentez. Dacă afirmaţia de mai sus ar fi venit de la un bişniţar oarecare, n-ar fi fost nimic de zis. Din partea preşedintelui însă, e tare de tot. Vorba lui Caragiale: solid bărbat!
Un bun-simţ elementar ne îndeamnă ca, atunci când petrecem bine la Marea Neagră, să nu-i ironizăm pe cei care se bronzează. Să nu uit însă: dl preşedinte ne-a făcut pe toţi de ruşine şi mai demult, când a declarat că 90 la sută din români preferă manelele. Poate 90 la sută din cei ale căror sindrofii le frecventează domnia sa. Nu de alta, dar n-am auzit de vreun sondaj naţional pe această temă.
Cât despre doctori, aceştia s-au bucuat de o apreciere oarecum pozitivă, când, acum câtva timp, dl preşedinte a recunoscut că ei lucrează mai mult decât profesorii. Mereu însă comparaţia e în defavoarea profesorilor! Nu putea să-i compare pe doctori cu marinarii, de pildă, sau cu trimişii Navrom pe la Anvers sau primprejur? Nu, vedeţi foarte bine.
Nouă, celor care acum dăm cu capul de pragul de sus al regimului democratic, nu ni s-a părut deloc suspectă urarea „Să trăiţi bine!”. Dar suntem foarte uşor de păcălit, poate că ar fi trebuit să fim mai rezervaţi şi să ne aducem aminte măcar de promisiunile de altădată, cu viitorul luminos şi alte asemenea gogoşi.
Ne dăm cu toţii de ceasul morţii că ungurii, prin vocea lui dom’ Tökes, vor să ne ia Harghita şi Covasna, dacă nu chiar mai mult. Obsesia teritorială e mare la mai toate ţările de azi, fie civilizate, fie mai aşa, ca noi. Omul, fost „cel mai de preţ capital”, nu intră la socoteală. El pleacă, liber, dar din cauza vieţii mizerabile, de pe teritoriul pe care-l apărăm, altfel, cu dinţii, şi nimeni nu se gândeşte că, în felul acesta, România se micşorează, lipsită fiind de milioane de cetăţeni ai ei. Care mai revin ei din când în când, la câte-o nuntă sau la câte un botez, sau chiar aşa, pur şi simplu, în vacanţă, dar nu mai fac parte în mod real din societatea românească. Asta, ca să nu mai spun nimic de copiii rămaşi orfani pe aici, cu părinţii vii pe alte meleaguri, că plaiurile Mioriţei nu le mai pot asigura, nu o viaţă bună, cum le ura tuturor preşedintele încă neales, acum câţiva ani, dar măcar una decentă. Şi cu aceleaşi abilităţi, cu aceeaşi pregătire, se duc unde văd cu ochii un loc de muncă mai bine plătit, spre satisfacţia preşedintelui ţării, ales, zice-se, a doua oară cel puţin, cu contribuţia lor decisivă, că noi degeaba l-am votat. Nu zic să fie reţinuţi cu forţa, ci dimpotrivă: prin condiţiile pe care statul are obligaţia să le creeze cetăţenilor săi, prin Constituţie.
Să nu credeţi cumva că paşapoartele redate sutelor de mii de basarabeni vor compensa micşorarea ţării şi o vor aduce în starea de România Mare de pe vremea Regelui Ferdinand I Întregitorul. Nici vorbă, acele paşapoarte nici nu sunt văzute ca nişte posibilităţi de stabilire în România decât în foarte puţine cazuri. În cele mai multe, ele sunt nişte bilete de drum spre Europa. Şi când te gândeşti ce farsă! Cum să dăm noi, cei care abia dacă atârnăm de ultimul tampon al trenului european, bilete pentru clasa întâi la acelaşi tren? Şi totuşi se poate. România scade, dar umple Europa de paşapoarte româneşti.
Datorită, cum se spune acum şi când e bine şi când e rău, guvernărilor succesive de după Revoluţie, azi statul nu mai are bani să plătească ce are de plătit. Şi atunci, nu cumva cei care-l reprezintă sunt de vină, iar nu profesorii, medicii, pensionarii, bugetarii şi, în general, toţi românii care s-ar încăpăţâna să mai populeze România mică, aceea creată de bravii noştri politicieni? Întreb, nu dau cu parul.
Când nişte ciocoi îmbuibaţi îi sfidează pe toţi cei care muncesc cinstit şi le impun sacrificii, ce să faci? Revoluţie? Doamne fereşte, că şi asta i-ar aduce tot pe ei la putere, poate altfel coafaţi.
