Intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai de succes antrenor din lume, cu 16 medalii olimpice de aur şi un total de 279 la campionatele mondiale, europene şi la Jocurile Olimpice, Octavian Bellu a „abdicat” în 2005, după 24 de ani, de la conducerea lotului de gimnastică, dar în urmă cu aproximativ două luni s-a înregimentat din nou la viaţa austeră de antrenor. Chiar dacă un an a fost consilier pe lângă şeful statului, apoi a condus sportul românesc din funcţia de preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport, Octavian Bellu nu a rezistat să vadă echipa feminină de gimnastică a României în degringoladă şi a revenit să dea o mână de ajutor pentru a o readuce acolo unde îi este locul.
Cum i-a venit ideea să devină antrenor celui care a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai de succes tehnician al tuturor timpurilor?
Iniţial am vrut să devin medic. De altfel m-am pregătit pentru medicină şi am plecat spre Bucureşti cu acest gând. Pe drum însă am fost convins de colegii mei de la gimnastică să dau la sport. Argumentele mi s-au părut foarte importante la vremea respectivă. O studenţie plină de satisfacţii imediate şi distracţii la ANEFS a atârnat mai mult în balanţă faţă de una grea, de şase ani, la medicină, urmată de alţi ani de specializări, până la aproape 40 de ani, ca să devii specialist. La acestea s-a adăugat dragostea pentru pedagogie, pe care mi-a insuflat-o profesorul meu de educaţie fizică din liceul de la Ploieşti, Gheorghe Mătuşa. Aşa că am ales să dau la sport, iar examenul a fost o jucărie după ce învăţasem biologia pentru medicină.
Cum vă simţiti din nou în sala de gimnastică după cei cinci ani de absenţă în care s-au întâmplat atâtea?
Să vă spun drept, m-am simţit ca şi când aş fi ieşit din sală cu o zi înainte. Se pare că acea rutină de peste douăzeci de ani a fost atât de bine fixată, astfel încât cei cinci ani de pauză mi s-a părut că n-au existat. În afară de faptul că am întâlnit câteva chipuri noi, pe care de fapt le ştiam de la televizor sau de la competiţiile pe care le urmărisem, în rest nimic nu a fost schimbat. Parcă am revenit în sală după o scurtă vacanţă.
Totuşi, aţi renunţat la un soi de viaţă, să-i spunem mai comodă, în favoarea agitaţiei şi sacrificiilor pe care le presupune funcţia de tehnician la lotul olimpic de gimnastică al României. Cum percepeţi diferenţa?
Diferenţa este că din nou nu mai am un program fix. Înainte ştiam că în jurul orelor 17.00-18.00 ajung acasă şi apoi trebuie să-mi umplu timpul, iar acum, cu două antrenamente pe zi, unul dimineaţa şi altul seara, nu mai poate fi vorba de timp liber. Apoi, diferenţa este între a sta pe scaun şi a nu sta deloc. Înainte eram mult mai static, pentru că îmi petreceam mult timp cu şedinţele sau printre hârtii şi din când în când mai jucam tenis după-amiaza. Acum sunt tot timpul în picioare, la sală, lângă gimnaste.
Despre planuri de vacanţă mai poate fi vorba?
În nici un caz. Acum lucrăm cu motoarele turate, să spun aşa, la Izvorani. Mai avem puţin peste două luni până la Mondiale şi trebuie să ne antrenăm. De fapt, suntem într-o situaţie destul de asemănătoare cu cea din 2002, înainte de Jocurile Olimpice de la Atena, când am plecat cu o echipă aproape de la zero şi am cucerit titlul olimpic.
Care este potenţialul actualului lot văzut din sală de ochiul lui Octavian Bellu?
Deocamdată nu pot vorbi despre un potenţial real, pentru că sportivele au revenit în cantonament de puţină vreme, după pauze mai lungi sau mai scurte datorate accidentărilor şi altor probleme de sănătate, şi abia acum încep să lucreze la capacitatea lor maximă. În câteva luni însă îmi voi putea da seama de fiecare ce perspective are.
Cert este că până la Campionatele Mondiale (n.r. – care vor avea loc în octombrie) nu mai este timp pentru creşterea valorii exerciţiilor. Vom merge însă pe creşterea siguraţei şi acurateţii execuţiilor în paralel cu menţinerea stării de sănătate a sportivelor.
Pentru gimnastele din lot sunteţi un soi de mit. Simţiţi că fetele vă privesc ca pe o vedetă?
Nu şi nici n-aş vrea să fiu privit ca un mit, pentru că m-aş simţi o piesă de muzeu. Îmi place să cred că sunt privit ca un profesor care inspiră încredere şi atât.
Vă gândeaţi în 2006, să zicem, că veţi mai reveni la lot?
În nici un caz. Mă obişnuisem cu noul stil de viaţă şi nu mă vedeam insinuându-mă într-o pregătire a lotului, pentru că existau deja alţi oameni. N-am putut însă refuza conducerea Federaţiei când mi-a propus să vin, împreună cu Mariana Bitang, să dăm o mână de ajutor la pregătire.
De altfel, deocamdată nu suntem într-o relaţie oficială cu Federaţia, ci este vorba de un sprijin prietenesc pe care îl oferim într-o disciplină care ne-a adus o serie de satisfacţii uriaşe. Vom vedea în timp cum vor decurge lucrurile.
Revenind la cei cinci ani petrecuţi la birou, cum aţi caracteriza acel gen de activitate?
A fost interesant. Am văzut ce înseamnă să vrei să gestionezi nişte probleme şi să nu o poţi face, oricât de bine intenţionat ai fi, din cauza legislaţiei în primul rând, care nu îţi permite acest lucru. La început vii cu speranţe că poţi să răstorni munţii, dar de fapt eşti un funcţionar cu puteri şi atribuţii limitate. Acum nu pot decât să-i înţeleg mai bine pe cei care vor să facă ceva bun, dar nu au cum, pentru că nu au timp fizic să o facă. Şi, într-un fel, este firesc, pentru că nici nu ajungi să cunoşti bine sistemul, să-i afli hibele, că eşti schimbat sau obligat să pleci. În aceste condiţii, este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să repari ce-i stricat. Ca să sintetizez activitatea mea din cei cinci ani, cred că pot spune în primul rând că nu am luat decizii care să dăuneze în vreun fel cuiva, iar lucrurile bune pe care le-am realizat sper să fie continuate.
7 ÎNTREBĂRI RAPIDE
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Probabil a fost momentul în care m-am născut, dar nu mi-am dat seama. Ce să zic? Au fost atât de multe astfel de momente, încât ar fi nedrept să le ierarhizez.
Care este cel mai mare regret?
Că nu pot călători în timp. Ar fi frumos să mă pot întoarce să rezolv anumite lucruri. Asta nu înseamnă că regret ceva din ceea ce am făcut până acum. Dar parcă trecerea timpului rămâne marele meu regret.
O dorinţă încă nerealizată?
Că nu învăţăm să fim altfel. Mi-ar plăcea să-i văd pe români că nu se mai lamentează atât de mult şi că sunt mai înţelegători între ei.
Trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?
Dacă este pustie înseamnă că nu are energie electrică şi nu pot lua televizorul… Probabil m-aş înarma cu o supradoză de instinct de supravieţuire şi speranţă că voi fi salvat de un vapor.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De Dumnezeu.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Sunt un mare consumator de ziare. Cât despre cărţi, nu scap nimic din ceea ce înseamnă înscrisuri despre istorie, în special cele dintre cele două războaie mondiale, mai ales al doilea. În plus, sunt printre aceia care şi-ar dori să citească adevărata istorie a României.
Care a fost modelul în carieră?
N-am avut un model, dar m-a impresioant în mod special personalitatea lui Gheorghe Mătuşa, profesorul meu de educaţie fizică din liceu.
PALMARES
A cucerit 279 de medalii (106 de aur, 86 de argint şi 87 de bronz), din care: 39 olimpice, 75 mondiale, 78 europene – seniori, 61 europene – juniori, 24 la Cupa Mondială.
DEBUTUL
Şi-a început cariera ca profesor de educaţie fizică la Valea Călugărească (1974-1978). Între 1978 şi 1981 a fost antrenor la Petrolul Ploieşti, apoi a ajuns la lotul naţional.
HALL OF FAME
Face parte din galeria celebrităţilor din acest sport, „Hall of fame”, care număra anul trecut 69 de personalităţi ale istoriei gimnasticii mondiale din 20 de ţări.
„TEMPORAR”
În primăvara anului 1981, după ce Bela Karoly a rămas în Statele Unite, Octavian Bellu a fost numit „temporar” la cârma lotului, unde a rămas nu mai puţin de 24 de ani!
DISTINCŢII
A primit Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Ofiţer, Ordinul Naţional Steaua României în grad de comandor, Colanul de aur al Comitetului Olimpic Român.
