Mirela Oprişor: Cel mai mult mă doare că în teatru am jucat prea puţin

M-am întâlnit cu Mirela Oprişor la Teatrul Act, după încheierea şedinţei foto şi, la propunerea ei, am mers într-un local retras, să putem vorbi în linişte.­ Am petrecut două ore alături de o persoană pe care neaşteptatul succes nu pare s-o fi schim­bat: îl gustă cu încântare, dar cu mo­de­raţie. Mi-a povestit frumos, deschis şi firesc.

Să-ncepem prin a te cunoaşte… pentru că, din păcate, te ştiu mai mult cei care au călcat pragul Teatrului Act.

Mirela Oprişor: Sunt din Braşov, la Teatru am intrat la 24 de ani, am terminat facultatea în 2000, doi ani de zile nu am lucrat. Apoi am început cu nişte reclame, la un moment dat mi se spunea „prinţesa reclamelor”. După doi ani am dat concurs la Gala Tânărului Actor de la Mangalia şi am câştigat. După concurs am fost angajată la Teatrul de Comedie şi aşa am început treaba. Debutul meu la Comedie a fost un eşec total, este vorba de rolul Violei din „A douăsprezecea noapte”. După care am jucat în „Chiriţa of Bârzoieni”, tot la Comedie, unde a venit Francis Ford Coppola, m-a remarcat, mi-a propus să joc în filmul lui („Tinereţe fără tinereţe”/„Youth without youth”), s-a legat o prietenie. După care am jucat în „Delir în doi” (regia Claudiu Goga), alături de colegul meu, Dragoş Huluba, cu care am lucrat extraordinar, a fost o întâlnire frumoasă. Apoi am rămas însărcinată şi am stat acasă trei ani. Am mai apărut în filme, în seriale, dar mai mult am stat acasă cu fetiţa. Asta e istoria mea. Foarte simplă.

Primul rol important într-un lungmetraj a adus un prim premiu. Era de aşteptat? La „Marţi, după Crăciun” ai lucrat cu Radu Muntean, cu Mimi Brănescu (n.r. – soţul actriţei), Maria Po­pistaşu, cu profesionişti până la urmă.

M.O.: Nu, nu m-am gândit la aşa ceva. Eu sunt destul de dură cu mine, sunt cel mai mare critic al meu, după soţul meu. N-aş putea să cad în capcana să mă ador, exclus aşa ceva. A fost prima dată când am avut de dus un astfel de rol, când am stat 16 zile la filmare. De fapt, greu la un film nu este atunci când dai probele ori când te alege regizorul ori când mergi la repetiţii. Greu e să duci fizic şi psihic toate zilele de filmare. Greu este să fii proaspăt şi în ultimele zile de filmare. Să nu te laşi copleşită de faptul că nu ţi-a ieşit o scenă ieri şi să te gândeşti numai la ea. Asta e cel mai greu. Nu e ca în teatru, unde repeţi şi iar repeţi, iar dacă nu-ţi iese astăzi, îţi va ieşi la următorul spectacol. La film nu se întâmplă aşa ceva, acolo ce se întâmplă într-o zi aşa rămâne. Trebuie să fii foarte relaxată. Iar eu, la acest film, am fost foarte relaxată. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, căci la repetiţii nu am fost deloc aşa. Eram foarte încordată, aveam impresia că toată lumea mă ţine sub observaţie, pentru că eram debutantă, că toţi se îndoiau că pot duce filmul până la capăt. Era numai vina mea. Toţi aveau încredere în mine. Când am început filmările şi am auzit primul „motor”, m-am relaxat total. Nu ştiu ce s-a întâmplat. E important să fii numai acolo, să nu ai gânduri parazi­tare, să uiţi de plata întreţinerii, să nu te gândeşti la motivele pentru care tipa de la machiaj se uită urât la tine etc. Suntem tentaţi să ne agăţăm de aceste întâmplări şi ne este tot mai greu să ne detaşăm de ele. De multe ori am trecut prin asta, mă influenţa orice privire, orice cuvânt. Acum nu s-a mai întâmplat asta. Am ştiut foarte bine ce am de făcut, mi-a şi plăcut, e un text foarte bun.

Totuşi, filmul abordează o temă de care multe cupluri se tem.

M.O.: Da, într-adevăr, şi eu mă tem de asta!

Ce ţi-a plăcut?

M.O.: Textul! Dacă ai un text bun şi-l înţelegi şi te înţelegi şi cu ceilalţi de pe platou şi regizorul te ghidează bine şi ai încredere în el, atunci reţeta e perfectă. Nu ai nici un motiv să te temi. Mi-a plăcut că am avut carne, cum spun actorii, am avut unde să mă joc, am avut unde să râd, să plâng, să fiu nervoasă, am trecut prin toate stările.

Ai declarat anterior că acest rol te-a preocupat mult, timp de o lună te-ai gândit zi şi noapte la el. Ce te-a îngrijorat?

M.O.: Textul! Până acum, am avut roluri episodice, aveam de învăţat câteva fraze, nu am avut niciodată un rol atât de complex. Dar urmărindu-l pe Mimi la lucru acasă, am văzut cât de mult îl preocupă textul. Apoi, cunoscând aproape toţi regizorii români, în discuţii ei abordau acelaşi subiect: textul. Mulţi actori merg la filmare fără să ştie textul. Inadmisibil! Ca să iasă ceva bun, trebuie ca textul să devină al tău. Să-l ştii atât de bine, încât replicile să se transforme în propriile cuvinte. Când joci, să nu pară că ştii textul, să pară că-ţi vine atunci textul. Preocuparea mea principală a fost să înţeleg textul. Dacă mă trezeai la 3 noaptea, ţi-l spuneam pe tot. Dacă tu nu ştii textul bine şi pe platou regizorul îţi spune să faci o pauză între anumite replici, ori să înlocuieşti la un moment dat „şi” cu „dar”, te pierzi. Dacă eşti stăpân pe text, schimbi cu uşurinţă şi modificările sunt fireşti şi naturale.

Am citit sinopsisul filmului „Marţi, după Crăciun”. Spune-mi tu despre ce este vorba în film?

M.O.: Radu spunea la un moment dat că filmul intră în intimitatea căminului. Aşa este! Mai mult nu vă spun! Trebuie să vedeţi filmul, nu? Va intra în cinema­tografe pe 17 septembrie.

Ai jucat alături de soţul tău, Mimi Brănescu. A fost un avantaj sau un dezavantaj?

M.O.: Am mai discutat în alte interviuri despre lucrul alături de Mimi şi s-a înţeles greşit. Nu a fost deloc greu să lucrez cu Mimi pentru că e un actor pretenţios ori dificil ori ceva de genul acesta… Nu! A fost greu pentru că ne cunoaştem atât de bine şi te simţi mult mai mult sub lupă când lucrezi cu ai tăi. La serviciu toţi suntem alt­fel decât acasă. Aşa suntem toţi, de ce să n-o recunoaştem? Tot timpul am avut impresia că sunt sub lupă, mi-a fost teamă să nu deranjez, să nu mă fac de râs, şi asta pentru că nu am atâta experienţă. Liberta­tea mi-am căpătat-o doar la filmare, unde, trebuie să recunosc, am avut cel mai bun partener. Am trimis copilul în vacanţă la bunici şi am fost şi acasă, şi la filmări, într-o armo­nie perfectă. Plus că nu e prima dată când joc cu el, am mai fost soţia lui şi în serialul „Serviciul de Omoruri”. Încă din facultate jucăm împreună… Şi da, acum, după ce am văzut filmul, îmi dau seama că a fost un noroc să joc cu Mimi. Nu cred c-o să ne mai întâlnim cu asta, se întâmplă odată în viaţă. N-o să ne mai distribuie nimeni soţ şi soţie.

În teatru ai jucat mai mult comedii, care tratează subiecte dramatice, iar cu „Marţi, după Crăciun” ai trecut la dramă. A fost o schimbare radicală.

M.O.: Am schimbat macazul cu acest film. Toată lumea a fost uimită că joc un astfel de rol, într-o dramă. Eu, actriţă de comedie, într-o dramă! Dar nu poţi fi actriţă de comedie bună dacă nu ai jucat şi dramă. Acesta este darul actorilor de comedie. Numai că unii rămân ancoraţi în comedie, pentru că asta cere publicul, pentru că le place, pentru că sunt apreciaţi, pentru că-i salută lumea la piaţă, vor să fie şi la televizor. Actorii de comedie buni sau foarte buni au drama la degetul mic. Când am dat la facultate, pregătisem un text dramatic şi, la un moment dat, Dem Rădulescu mi-a cerut o fabulă. Învăţasem fabula cu o zi înainte şi eram atât de concentrată să nu greşesc, încât a ieşit o comedie perfectă. Nu înţelegeam de ce râd cei din sală, eram convinsă că râd de mine, că sunt penibilă, dar ei râdeau în hohote pentru că ieşise foarte bine. Atunci am înţeles ce înseamnă comedia. Apoi mai este şi vârsta, cred că acum drama mă reprezintă. M-am schimbat după naşterea fetei.

În „Dumnezeul de a doua zi” şi în „Flori, filme, fete sau băieţi” urmărim tot poveşti de dragoste care se des­tramă.

M.O.: Da, e un curent acum! Aceste roluri m-au ajutat foarte mult. Nu mi-a fost deloc uşor să joc în „Dumnezeul de a doua zi”, stând trei ani acasă, necunoscând spaţiul de la Act, care e foarte mic, stai tot timpul în picioare, cu spectatorul lângă tine. E foarte, foarte greu. Ai trei pereţi de spectatori, la celelalte teatre, ai unul singur. Te simţi complet des­coperită. L-am urmărit pe Vlad (Vlad Zamfirescu, partener în „Dumnezeul de a doua zi”), care e mult mai relaxat, joacă de câţiva ani, mie însă mi-a fost foarte greu la început. El m-a ajutat enorm, a fost şi este un partener incredibil. Apoi, mie Teatrul Act mi-a oferit cele mai mari satisfacţii. M-am simţit bine primită, oamenii sunt incredibili, şi nu sunt amabili pentru că e teatru privat, deci pentru bani, o fac pentru că aşa sunt ei. Mi s-a oferit şansa să lucrez alături de nişte oameni foarte drăguţi şi, mai ales, profesionişti. Dacă nu jucam în „Dumnezeul de a doua zi”, nu aş fi avut experienţa necesară să aduc textul din „Marţi, după Crăciun” la un astfel de nivel. Toate lucrurile pe care le-am învăţat pentru această piesă le-am aplicat şi în film.

Şi când joci la teatru eşti dură cu tine, cum mi-ai spus mai devreme? Tot timpul eşti nemulţumită?

M.O.: Nemulţumirea nu vine din faptul că eu nu am încredere în mine, ci din faptul că nu am avut destulă experienţă. În tea­tru, suferinţa mea cea mai mare este că nu am jucat atât de mult pe cât aş fi vrut. În teatru aduni cu fiecare proiect. La film nu e tot timpul aşa. La film poţi fi foarte bine fără să ştii nimic, neştiind de ce se pune camera într-un anume loc, de ce trebuie să stai într-un anume fel. Când oame­nii mă vor vedea în acest rol, nici nu se vor gândi că eu înainte nu am făcut nimic. La teatru, lipsa de experienţă e vizibilă. Asta mă doare cel mai mult, că în teatru am jucat prea puţin. Acum, după piesele de la Teatru Act, simt că am crescut. Dar nu atât cât trebuia să fi crescut până la vârsta asta. Apoi, cred că o astfel de nemul­ţu­mire te poate ţine cu picioarele pe pă­mânt. Asta nu înseamnă că mă critic dur tot timpul.

Vine toamna, se deschide stagiunea, ne-ai pregătit ceva?

M.O.: Nu, voi juca tot cele două piese de la Act, „Dumnezeul de a doua zi” şi „Flori, filme, fete sau băieţi”. Pregătim nişte turnee, piesele de la Act sunt foarte cerute, încă sunt cerute.

Mulţumim Teatrului Act pentru găzduirea şedinţei foto.