Când va izbuti România să scape de fantoma condamnărilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului? Când va ajunge cetăţeanul român să transforme în economii datoriile de câţiva euro per capita pe care le are anual la concetăţeni nedreptăţiţi de justiţia autohtonă? Şi, nu în ultimul rând, cum va arăta acea zi în care o condamnare a ţării la CEDO să fie percepută în spaţiul public ca un tsunami naţional? Ei bine, „nu ştiu” va fi singurul răspuns sigur pentru ani de acum încolo.
Din urmă vin şi se apropie de final procese deja deschise. Pe multe dintre ele statul are toate şansele să le şi piardă. Apoi, cadrul legislativ, actul de justiţie şi relaxarea cu care autorităţile tratează recomandările CEDO ne vor asigura perspective la fel de sumbre şi pe viitor. Dacă ne uităm pe statisticile oficiale, observăm că plăţile de la buget în contul condamnărilor României la CEDO sunt într-o creştere halucinantă. Numai pe primul semestru al anului 2010 statul a trebuit să achite 10 milioane euro, mai mult decât pe întreg anul 2009 şi peste suma totală disponibilizată în intervalul 1998-2007. Sunt cifre seci, dar ar trebui să vorbească de la sine despre starea de urgenţă şi de calamitate care ar trebui declarată prin ministere. În schimb, progresia halucinantă a despăgubirilor care grevează bugetul de stat nu pare să zguduie pe nimeni.
Mi-e imposibil să trec aici în revistă cauzele, altfel arhicunoscute, care alimentează această tendinţă. Aş aborda în schimb subiectul prezentând câteva soluţii. Pentru că este deja absurd ce se întâmplă, absurde vor fi şi propunerile. Astfel, dacă luăm în calcul datoria de 10 milioane euro pe primele şase luni pe care ţara a trebuit să o achite în contul condamnărilor la CEDO, dacă această sumă ar ajunge chiar la mai multe zeci de milioane pe an, considerând că tendinţa actuală se va păstra, o cale de a economisi bani la buget ar fi reducerea drastică a aparatului de stat responsabil de situaţia împovărătoare a României la Curtea Europeană. Am putea desfiinţa o parte însemnată din instanţe şi din unele ministere. Am putea face astfel încât un număr însemnat de speţe să fie direcţionate direct către Strasbourg şi judecate acolo, fără să mai poposească ani de zile prin sălile judecătoriilor şi tribunalelor româneşti. Am scăpa, astfel, de o groază de cheltuieli cu personalul, cu funcţionarea efectivă a instanţelor, s-ar reduce, prin urmare, şi aparatul central. Dacă vom împinge şi mai mult spre limită acest raţionament, vom vedea cu toţii că, trăgând linia, raportul dintre cât nu mai cheltuim cu asigurarea cadrului de derulare a proceselor în ţară şi cât ne costă actul de justiţie înfăptuit direct de CEDO ne va pune sigur pe profit.
Externalizarea actului de justiţie l-ar avantaja şi pe cetăţeanul care-şi caută dreptatea, uneori 10 ani, alteori 15, în ţara sa. Pentru că termenul „maximă celeritate” rezonează altfel la Strasbourg decât la Bucureşti. Este drept, absurdul se ascunde, ca diavolul, tot în detalii. O ipoteză precum cea de mai sus, pe cât sună de bine, pe atât este de imposibilă. Dar, raportat la starea de fapt şi la incapacitatea, inclusiv pe termen lung, a statului român de a se reforma, de a eficientiza actul de justiţie şi de a reduce natural numărul speţelor care pleacă spre CEDO, ideea de a externaliza dreptatea ne mai poate răcori niţel. Pentru că rezolvarea unei probleme naţionale precum fenomenul condamnărilor României la CEDO nu lasă loc de speranţă, din moment ce teme mult mai puţin complicate nu îşi găsesc rezolvare. Când ideea civilizată a transparenţei decizionale sau a controlului averilor demnitarilor se împiedică în ţara noastră de cele mai futile obstacole, alimentând corupţia, cum ne-am putea gândi, fără a părea naivi, că fenomenul CEDO ar putea fi stăpânit într-un orizont rezonabil de timp? Să pregătim, aşadar, bugetul pentru ce poate fi mai rău.
