Fiecare casă are povestea ei. Cele de pe Calea Victoriei au cunoscut o viață tumultoasă, uneori de peste două secole. La concepția lor au participat cei mai buni arhitecți ai vremii. Au cunoscut perioade de glorie, dar și vitregii ale sorții – cutremure, incendii, distrugeri. Au fost refăcute și modernizate, dar și lăsate de izbeliște. Și-au schimbat des proprietarii, au fost naționalizate în perioada comunistă când, din cauza strălucirii lor, nu erau văzute cu ochi buni. Deși unele necesită în continuare restaurări, ele își păstrează măreția și reprezintă o istorie vie a Capitalei precum și un moment de glorie al arhitecturii noastre.
Perioada cea mai strălucită a fost, fără îndoială, cea interbelică, atunci când Calea Victoriei era cea mai iubită arteră a Bucureștiului. Am ales pentru primul nostru tur o porţiune de numai 150 de metri din Calea Victoriei, și anume, porțiunea dintre intersecția cu strada Nicolae Iorga și cea cu Sevastopol. Este de departe o zonă cu cele mai multe case spectaculoase şi palate boierești, iar o plimbare noaptea este de-a dreptul feerică. Sistemele de ilumint moderne au capacitatea de spori eleganța arhitecturală și monumentalitatea, acesta fiind în general și un mare avantaj al caselor vechi care se bucură de detalii arhitecturale speciale.
În general casele din această zonă sunt realizate în stil neoclasic. Apar însă și elemente de arhitectură brâncovenești (casa Dissescu), precum și stilul baroc (Palatul Cantacuzino), ceea ce face ca întreagul decor să fie eclectic, specific pentru întreaga arhitectură veche a Capitalei.
Practic toate clădirile din această porțiune a Căii Victoriei sunt importante și au o arhitectură unică și impresionantă. Cele mai importante sunt, fără îndoială, Palatul Ghika-Grădișteanu, construită de arhitectul Jean Berthet, restaurată între 1895 și 1898 precum și în 1996 și 1997 de arh. Adina Dinescu (caracteristice sunt plafoanele casetate și pictate, lambriurile din lemn de trandafir, scările interioare monumentale, vitraliile și decorațiunile exterioare extreme de bogate); casa doctorului Tomescu, Casa Lenş-Vernescu, Palatul Cantacuzino, cunoscut şi sub numele de Casa cu lei, actualmente Muzeul Naţional „George Enescu“ prezentat într-un episod precedent dedicat caselor care au cunoscut personalitatea lui George Enescu (vom aminti că a fost construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino şi realizat după proiectele arhitectului Ioan D. Berindei în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, cu colaborarea unor apreciaţi artişti ai vremii ca: G. D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu, Arthur Verona, Emil Wilhelm Becker, cu tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.); casa Dissescu la intersecția cu strada G. Manu; casa Filipescu-Cesianu la intersecția cu strada Sevastopol, care, în urma unor lucrări de restaurare şi consolidare finalizate în anul 2014, a devenit Muzeul Municipiului Bucureşti.
Două povești tumultoase
Casa Lenş-Vernescu. Filip Lenș, fiul unui nobil francez din Marsilia căsătorit cu o româncă, devenit mai tarziu boier valah, construieşte casa în 1821, iar după incendiul din 1822 reface clădirea dându-i un aspect plin de fast. În timpul războiului Crimeei, perioada în care casa găzduieste Statul Major al armatei ruseşti, este vizitată de Lev Tolstoi, marele scriitor rus. Clădirea ia din nou foc în 1882, iar apoi este vândută lui Guna Vernescu, avocat și politician, fondator al Partidului Liberal.
Între 1887 și 1889, Vernescu îl angajează pe marele arhitect Ion Mincu să refacă vila, aceasta devenind vestită grație balurilor și seratelor mondene.
Armonia marmurei cu decoraţii aurite, care înzestrează mai cu seama tavanele şi pereţii, vitraliile şi oglinzile masive i-au dat casei un fast impresionant. Stilul eclectic cu mare grijă pentru amănunt al acelor vremuri este completat în 1890 cu picturile lui G. D. Mirea. El a creat aici o lume a visului, cu amoraşi pictaţi luminos, într-un albastru translucid.
Casa a fost cumpărată de stat, aici fiind sediul diferitelor ministere, pentru ca în 1944 să fie rechiziţionată de Armata Roșie, care distruge mare parte din picturile murale.
După 1993, printr-un remarcabil efort, casa este refacută şi modernizată, devenind sediul unui restaurant de cinci stele.
Casa Dissescu
Este situată la intersecția Căii Victoriei cu strada G. Manu, vizavi de Palatul, Cantacuzino, și este declarată, din 1955, monument istoric de clasa A (importanță națională). Actualmente, aici funcționează Institutul de Istorie a Artei. Casa a fost construită în două etape – în 1860 a fost construit corpul de pe Calea Victoriei, iar ulterior i-a fost adăugat și corpul de pe strada Manu.
Numele dat casei a fost al juristului Constantin G. Dissescu, autor al primului curs românesc de drept constitutional şi ministru de justiție. Acesta i-a solicitat în anii 1910 – 1912 pe arhitecții Grigore Cerchez și Alexandru Clavel să transforme clădirea, fără a-i modifica structura. Casa se remarcă prin echilibrul proporțiilor sale și, mai ales, prin elemente tradiționale de arhitectură românească. În fațada dinspre Calea Victoriei este inclusă o loggie în spiritul arhitecturii brâncovenești. Interesant tratată este și fațada dinspre strada G.Manu. Aici se află corpul intrării, care are trei arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite și unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu bogate motive ornamentale.
Din cauza diverselor schimbări funcționale, clădirea a suferit o serie de modificări și amenajări, o parte din ele alterând monumentul. La începutul anilor 2000 edificiul a fost renovat. Spațiile interioare, care păstrează încă elemente din decorația imaginată de Grigore Cerchez, adăpostesc patrimoniul Institutului de Istorie a Artei „George Oprescu“ al Academiei Române, amenajat aici din 1967.
Institutul, care poartă numele celui care i-a pus bazele, are un valoros patrimoniu, constând dintr-o bibliotecă de artă unică în țară, arhive documentare, o colecție valoroasă de mobilier și de artă plastică provenind din donațiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balș și de familia Busuioceanu.
Neoclasicismul, stilul predominant al palatelor boierești de pe Calea Victoriei
Arh. Horia Constantinesc-Strihan
Majoritatea construcţiilor rezidenţiale și reprezentative realizate în Bucureştii ultimilor ani ai secolului al XIX-lea sunt proiectate de arhitecţi scoliţi în Franţa, Germania sau Austria, fiind influentaţi de ideile, stilurile şi modul de gândire promovate de şcolile renumite din Paris, Berlin sau Viena.
Arhitecții erau școliți în Occident
Potenţialii investitori bucureşteni se adresau acestor arhitecţi, fie români, cehi, unguri, germani sau francezi, toţi cu diplome obţinute în Occidentul Europei, unde se promova stilul neoclasic, apărut la începutul secolului XVIII, ca apoi să domine secolul XIX. Acest stil se caracterizează pe revirimentul stilului clasic grec şi roman. Printre reprezentanţii de renume se numără arhitecţii Claude Nicolas Ledoux şi Robert Adam, precum şi designerii Josian Wedgwood, George Hepplewhite şi Thomas Sheraton.
Neoclasicismul impune în arhitectură rigoarea şi echilibrul static după modelul antichitaţii. Neoclasicismul redescoperă simplitatea volumelor construite, profunzimea naturii, spre deosebire de stilurile anterioare, baroc şi rococo, imaginate să uimească. mÎn Franţa, în timpul imperiului (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial.
Neoclasicismul este stimulat şi de senzaţionalele descoperiri arheologice din zona Pompei și Herculaneum precum şi de descoperirile din Egiptul antic, informaţii care au pregatit noului stil o ascensiune la scară internaţională şi care au reprezentat o sursă de aer proaspăt pentru toţi creatorii acelor vremuri.
Aşa au ajuns elementele neoclasicismului şi pe continentul American, unde preşedintele din acele timpuri, Thomas Jefferson, făcea o paralelă între tânăra Uniune a Statelor Americane, indpenedentă şi democrată, şi vechile democraţii, romană și ateniană.
Ca exemplu al neoclasicismului în Bucureşti, la casa GhiKa-Grădisteanu se remarcă toate caracteristicile acestui stil: dispunerea golurilor pe o verticală strictă, raporturile între plinuri şi goluri proporţionate armonios, simplitatea perceperii volumelor, decoraţiile dispuse economic şi echilibrat, menite să sublinieze discret şi elegant.
Stilul Empire
Francezii au reuşit să-şi pună amprenta originală şi pe acest stil, realizând în interiorul neoclasicismului un stil indpendent numit stil Empire. A apărut după campania lui Napoleon din Egipt şi, de aceea, este mai masiv, mai dur, cu elemente exotice – lei, crocodili. La noi neoclasicismul este mai mult sub influenţă austriacă.
La casa Pillat, despre care s-a vorbit în episodul precedent (situată în imediata apropiere a zonei analizate), sunt şi mai evidente caracteristicile neoclasicismului, iar feroneria amplă, cu linii drepte din zona intrării este menită să ofere o primă impresie de eleganţă, pe care însă liniile arhitecturale simple ale construcţiei nu o mai etalează.
La casa Vernescu observăm aceleaşi caracteristici de simplitate, linii drepte, volume simple, dispunerea golurilor pe o verticală bine definită, decoraţii dispuse cu grijă şi în mod economic, cu sursă de inspiraţie evidentă din antichitatea greco-romană.
Echilibru, rigoare, proporții decente
În noua concepţie, arhitectul devine o persoană angajată civic, stimulând echilibru, ordine, rigoare, proporţii decente. Filozoful francez Louis Diderot sublinia că arhitectura trebuie să facă virtutea atrăgătoare. De fapt neoclasicismul prefigurează apariţia arhitecturii moderne a erei industriale, a secolului XX.
Nu toate construcţiile din Bucureşti, din perioada 1860–1900, au fost realizate cu respectarea riguroasă a caracteristicilor stilului neoclasic, arhitecţii fiind influentaţi probabil de pretentiile beneficiarilor.
În cazul casei Filipescu–Cesianu, suntem impresionaţi de acurateţea stilului neoclasic, volume simple, clare, goluri perfect ordonate, detaliile minuțios studiate, sobre, bine proporţionate, iar gradul lor de detaliere pe faţadă este omogen.
Ceea ce pentru noi azi înseamnă „clasic“ şi istorie, pentru secolul XVII însemna eliberare de dogmele barocului, noul stil fiind lipsit de dorinţa de a şoca ochiul. Dimpotrivă, dorea să aducă seninatate.
Verticalitatea obsesivă a elementelor de arhitectură era menită să aducă monumentalitate, prestigiu, fără ostentaţie, dar şi economii în alcătuirea şi dimensionarea structurii de rezistenţă.
Şi paleta coloristică pentru neoclassic a suferit mutaţii. Iniţial au fost adoptate culori foarte pale, inspirate din natură, iar mai târziu culori mai aprinse, dar fără contraste brutale. Pentru casa Filipescu–Cesianu ar fi fost de neconceput culori „tari“ sau în combinaţii agresive.
