„România liberă“ publică în premieră un document istoric de o valoare excepțională: scrisoarea în care ofițerul Ilie Lazăr povestește cum i-a alungat pe ucraineni din capitala Bucovinei în 1918. Scrisoarea este adresată lui Șerban Flondor, fiul vechiului său prieten, Iancu Flondor, lider al mișcării naționale a românilor bucovineni.
Una dintre cele mai ilustre figuri din viața publică a românilor din perioada interbelică a fost Ilie Lazăr. El a fost unul dintre liderii Partidului Național Țărănesc și prieten devotat al lui Iuliu Maniu. Descendent al unor familii din mica nobilime maramureșeană, Ilie Lazăr a devenit doctor în Drept, pentru că era decis să lupte cu instrumentele juridice pentru democratizarea vieții publice, mai întâi în Austro-Ungaria, iar apoi în România.
O biografie de erou
După izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul Ilie Lazăr (1895-1976) a fost recrutat în armata austro-ungară și, după o perioadă de instrucție, a fost numit ofițer. El comanda o companie de români bănățeni, cu care, la finalul războiului, a ajuns dincolo de Nistru, în Ucraina pe care Lenin o cedase Puterilor Centrale. Spre sfârșitul anului 1918, în condițiile în care Basarabia se unise cu România, Ilie Lazăr a luat decizia să treacă Nistrul și să se înroleze în Armata Regală Română. În cele din urmă, el a trecut fluviul, însă nu singur, ci urmat de întregul său detașament. Nu au ajuns în Basarabia, ci în Bucovina, acolo unde Ilie Lazăr a făcut un gest temerar, care a schimbat, poate, istoria acestei provincii -românești:- împreună cu cei 180 de soldați ai săi, a eliberat Cernăuțiul, aflat într-o situație tulbure, cu o administrație imperială în plină descompunere, și sub teroarea unor ucraineni care jefuiau și terorizau capitala Bucovinei.
Ilie Lazăr a intervenit la cererea liderilor românilor din oraș, care erau supuși la tot felul de vexațiuni din partea cotropitorilor ucraineni.
Bucovina întreagă a fost cea de-a doua provincie românească ce s-a unit cu Regatul României, în 15 noiembrie 1918. După ce a eliberat Cernăuțiul și după ce Armata Regală Română și-a făcut intrarea în acest oraș, Ilie Lazăr a plecat spre Maramureșul natal. La Sighetu Marmației a avut de dat o nouă luptă împotriva bandelor de ucraineni care comiteau fărădelegi și care dezlănțuiseră prigoana împotriva românilor și a evreilor.
După ce i-a alungat pe ucraineni, Ilie Lazăr a plecat spre Alba Iulia, unde fusese ales printre cei 1.228 de membri ai Adunării Naționale care a decis, la 1 Decembrie 1918, Unirea Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și Banatului cu Regatul României.
Din păcate, două treimi din Maramureș au rămas, în cele din urmă, Cehoslovaciei, iar după Cel de-al Doilea Război Mondial au fost ocupate de URSS, care a dăruit această provincie Ucrainei.
O parte din Banat a rămas Serbiei. De asemenea, Cernăuțiul eliberat de Ilie Lazăr și restul Bucovinei de Nord au fost ocupate de URSS în 1940, iar azi fac parte din Ucraina, țară care tocmai a interzis școlile cu predare în limba română din teritoriile ocupate, adică atât în Maramureșul de dincolo de Tisa, cât și în Bucovina de Nord și în Basarabia de Sud.
Odiseea lui Ilie Lazăr a continuat. A devenit cel mai bun prieten al lui Iuliu Maniu. Și pentru că fusese înzestrat de natură cu o forță neobișnuită, antrenată în anii de front, Ilie Lazăr a devenit un soi de gardă de corp pentru Iuliu Maniu. De asemenea, Ilie Lazăr, care era un orator remarcabil, a devenit șeful organizației muncitorești a PNȚ, partid din partea căruia a intrat în Parlamentul României în anul 1928.
În perioada anilor 1930, când legionarii terorizau viața publică românească și utilizau asasinarea unor personalități precum prim–miniștrii Ion Gheorghe Duca și Armand Călinescu drept mijloace de luptă politică, Ilie Lazăr a organizat niște echipe de voluntari care au fost supranumite „gărzile lui Maniu“ și care și-au asumat drept misiune protejarea liderilor PNȚ față de tentativele de ucidere. De asemenea, Ilie Lazăr a devenit unul dintre oamenii de încredere ai Regelui Mihai I al României.
După instaurarea regimului comunist, Ilie Lazăr a plătit scump fidelitatea sa față de Regele Mihai I și prietenia cu Iuliu Maniu. Mai întâi, comuniștii au încercat să îl scoată din joc pentru alegerile falsificate din 1946. Ilie Lazăr a fost acuzat de trădare și închis vreme de șapte luni. Maramureșenii săi au dejucat planurile comuniștilor și au trimis-o în Parlament pe soția lui Ilie Lazăr, Maria Lazăr. Însă, un an mai târziu, Ilie Lazăr a fost implicat în înscenarea de la Tămădău. Prin intermediul unei caricaturi de proces, în 12 noiembrie 1947, el a fost condamnat la 12 ani de închisoare, cinci ani de degradare civică și confiscarea întregii averi.
A reușit să supraviețuiască torturilor din temnițele bolșevice, iar în 1964, după eliberarea deținuților politici, el a redactat o scrisoare pe care a trimis-o fiului vechiului său prieten, Iancu Flondor, lider al mișcării naționale a românilor bucovineni.
În scrisoarea către Șerban Flondor, Ilie Lazăr descrie cu lux de amănunte eliberarea Cernăuțiului. Nepotul lui Ilie Lazăr, Ionuț Gherasim, spune că Ilie Lazăr era conștient de valoarea de document istoric a acestei scrisori și, pentru a nu fi distrusă de comuniști, el a redactat-o în mai multe exemplare. Unul dintre ele a ajuns la Șerban Flondor. Un alt exemplar a fost păstrat de familie. În fine, un al treilea exemplar a ajuns în arhiva personală a liderului exilului democratic românesc, Ion Rațiu, el însuși membru al PNȚ. Scrisoarea este păstrată la Londra, acolo unde a fost descoperită de autorul acestui articol.
Fiica lui Ilie Lazăr, la care face referire în scrisoare, regretata profesoară Lia Gherasim, mama lui Ionuț Gherasim, a cunoscut și ea calvarul temnițelor comuniste. Iată în întregime scrisoarea lui Ilie Lazăr, un document istoric de o valoare excepțio-nală, publicat în premieră în presa românească. Intertitlurile aparțin redacției.
„Dezertor“ din armata austro-ungară
„De la Ilie Lazăr
Domnului Șerban Flondor, București
Câteva fapte din trecut
Dragă Șerbane,
Am aflat de la fiica mea Lia, pe care ai cunoscut-o în casa doamnei Sturza, că anul viitor se împlinesc 100 de ani de la nașterea marelui tău părinte, regretatul Iancu Flondor. Primesc cu multă bucurie și plăcere invitația la această aniversare. Au trecut atâția ani de la acele memorabile evenimente din 1918, când tatăl și unchiul tău Nicu au stat în fruntea acțiunilor mărețe, când Bucovina noastră răpită rușinos cu 144 (în 1774) ani înainte, s-a unit de bunăvoie cu Patria Mamă.
Cum eu atunci, tânăr sublocotenent în armata austro-ungară, întâmplător mă găseam «ca dezertor» în Cernăuți, cred că ar fi cazul să aștern pe hârtie ce am văzut atunci și cine cu ce a contribuit la acest act al unirii, care s-a desăvârșit sub conducerea părintelui tău la 28 noiembrie 1918.
Iată, pe scurt, ce îmi aduc aminte:
Unitatea mea din fosta armată austro-ungară era încadrată într-o unitate mixtă germano-austro-ungară, un fel de «Ausbildungsgruppe» cu sediul în Nicolaiov, lângă Lemberg. Efectivul companiei mele era de 180 de soldați din regimentul 8 honvezi din Lugoj. Comandantul era Oscar, al treilea fiu al Kaiserului Wilhelm, având sediul la Drohobiț. O parte din această unitate, având comandant pe colonelul austriac Rosenmayer, a fost transportată în Ucraina și Transnistria. Motivul acestor mișcări de trupe era că acolo au izbucnit revolte țărănești și pogromuri. Rostul nostru, ca armată de ocupație, era menținerea ordinei. Compania mea, compusă din români bănățeni, a primit ordinul să ocupe regiunea: Troscianeț-Podolschi (județul Tulcin).
În companie nu aveam decât un singur străin, croitorul companiei, Klein Nathan, de fel din Caransebeș, restul erau români. În acest târgușor frumos, cu bogății imense, mori, parcuri, fabrici, agricultură foarte dezvoltată, cu lacuri de pești și o mare fabrică de zahăr (capital francez), având ca director un francez, Trencois, și subdirector un general rus pensionar, Bunakov.
Dispozițiile și ordinele ce am primit erau: să restabilesc în cele aproximativ 17 comune ordinea, să apăr culturile agricole de jafuri și să păstrez ordinea stabilită.
Am reușit în scurt timp să fiu bine văzut și chiar iubit de populație. Aflând că nu sunt «vengher» (ungur), ci român, mă invitau la petreceri și la nunți, atât populația din localitatea ucraineană, cât și cea evreiască.
Conducerea fabricii mi-a pus la dispoziție o șaretă frumoasă, iar pentru soldați, săptămânal, un porc gras. Comandantul a aprobat să primim acest dar și să îmbunătățim regimul alimentar al soldaților. Buna dispoziție a soldaților mei, din cauza regimului ce avuseră, era ca niciodată până atunci. Dimineața mă primeau și strigau în cor: «Trăiască Nația!». Chiar și croitorul Klein Nați striga alături de ceilalți: «Să trăiască, fiindcă și eu trăiesc cu românii!».
În această situație și componență am stat acolo opt luni, până la începutul lunii noiembrie 1918. Aflând că armata română a intrat în Basarabia încă în primăvara anului 1918, mă preocupa mereu gândul să dezertez în Basarabia. Mă gândeam la vorbele tatălui meu (din Giulești-Maramureș), când eram copii mici: «Măi, prunci, veni-va vremea când craiul României va împlânta sabia la Răchita Roșie la Tisa». Preocupat de dorul de a vedea visul moșilor și strămoșilor noștri realizat, am pus în practică dezertarea, nu numai a mea personală, ci și a întregii companii, compusă din 180 de români. Pregătirea dezertării s-a făcut pas cu pas. Simțeam că mă bucur de simpatia desăvârșită a soldaților mei.
În consecință, am început, încă din septembrie 1918, să mi-i apropii, prin mese copioase și petreceri în locuința mea, întâi cu gradații, pe urmă invitam și soldați mai dezghețați. Le vorbeam de România Mare ce va să vină, de faptul că armata română a intrat în Basarabia, și altele. Descoperindu-i pe cei mai inimoși, i-am sfătuit să stea de vorbă și între ei și să se informeze. La un moment dat, convins fiind că terenul este pregătit, am tratat cu doi ucraineni de la căile ferate și cu un mecanic. După câteva zile, aceștia mi-au comunicat că pe prețul a 26 puzi de grâu (un pud era 16 kg) mă vor servi.
S-au învoit ca să ne pună la dispoziție locomotiva și vagoanele necesare. Convins că terenul este pregătit în cele mai mici amănunte, i-am rugat pe cei trei să tragă pe linie trenul și să stea gata. După ce am făcut controlul, noaptea la orele 12 am dat alarma. Într-o jumătate de oră, întreaga mea companie era învagonată. Eu cu un plutonier ne-am urcat pe locomotivă și fără mare zgomot și fără ca locomotiva să fluiere am ieșit din gară. Intenția mea era să mergem cu acest tren până unde se va putea, spre Basarabia.“
Drumul spre Cernăuți
„Înaintând și păstrând cea mai perfectă liniște și disciplină, la un moment dat observ că între Troscianeț și Vapniarca, într-o comună Dimidovca, o mulțime de țărani cu căruțe jefuiau o mare magazie de grâne. Văzând aceasta, ne-am gândit că oare operațiunea noastră riscantă n-ar necesita și ceva bani? Gândul fapt s-a făcut. Pe loc am oprit trenul, am dat ordin soldaților să înconjure magazia și fiecare soldat să vândă ca dintr-a lui.
În cel mult o oră tot grâul s-a vândut și fiecare soldat s-a ales cu bani suficienți. În circulație erau atunci bancnote albe «Kerenski». Ajunși în gara Smerinca, am fost dirijați pe linia Kiev. Văzând pericolul, am luat contact cu funcționarul principal plătindu-i 8.000 ruble și imediat ne-a dirijat spre Moghilev. Reușind această manevră, am ajuns la granița Basarabiei. Aici, niște gărzi civile căutau să ne dezarmeze. Imediat m-am dat jos de pe locomotivă însoțit de câțiva soldați și foarte energic le-am pus în vedere că dacă trag după tren, opresc imediat și dau foc orașului. În urma acestei discuții am ieșit din gară fără nici o dificultate.
Astfel am reușit să ajungem cu acest tren rusesc cu linie largă până la Noua Suliță. Nefiindu-ne posibil să mai înaintăm, ne-am dat jos. Aici, pe pământul lui Ștefan Vodă cel Mare, le-am vorbit soldaților, care entuziasmați au subliniat cele spuse de mine cu cântecul «Deșteaptă-te, Române». După aceasta, ne-am consultat cu toții împreună, ce să facem? Eu singur mi-am lepădat insignele gradului de ofițer, în fața soldaților. Le-am spus că atunci când mi-am pus în gând să dezertez am crezut că trebuie să ne predăm armatei române, care se afla deja în Basarabia.
Soldații mei au hotărât să mergem în marș forțat până la Cernăuți. Am procedat conform dorinței lor. După câteva ore am sosit în piața orașului Cernăuți. Aici am dat ordin să se pună puștile în piramidă, fiecare să se aprovizioneze și să se odihnească. Eu circulam tot timpul în sus și în jos, în jurul lor. La un moment dat se apropie de mine un domn și se prezintă: «Sunt profesorul Sextil Pușcariu». Îi răspund: «Mă numesc Ilie Lazăr, de fel din Maramureș, iar soldații mei sunt toți români bănățeni din regimentul 8 honvezi din Lugoj». Îi arăt situația noastră, cum am dezertat și că intenționăm să ne predăm armatei române, dar că, la dorința soldaților mei, am venit până la Cernăuți.“
Au intervenit la cererea profesorului Sextil Pușcariu
„Domnul profesor Sextil Pușcariu îmi spuse următoarele: «Orașul este ocupat de vreo 700 de galițieni care jefuiesc cazărmile și periferia orașului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin (Grigore Ghica Vodă de mai târziu). Toți românii sunt ascunși prin pivnițe și poduri de case și ne este teamă că ne vor duce ca ostatici în Galiția. Asta fiind situația, după ce m-am informat cine sunteți, vă rog să ne dați o mână de ajutor». I-am răspuns: «La dispoziția Domniei Voastre, cu cea mai mare plăcere și bucurie». Am rugat pe dl profesor Pușcariu ca, dacă se găsesc câțiva ofițeri din regimentul local austriac în care domnia-sa are încredere, să vină imediat și să-mi ia soldații în grupuri de câte 15-20 de oameni să-i concentrăm într-o curte sau într-o sală mare. După cel mult o oră, toți soldații mei au fost conduși într-o sală de cinematograf, unde le-au vorbit profesorul Pușcariu, locotenentul Dan și eu. Le-am arătat situația din oraș și le-am cerut ascultare și supunere.
În acea noapte, de teamă că a intrat armata română, s-au stins luminile în tot orașul; alergau desperați căruțe și călăreți, toți grăbiți, mai furau câte ceva și duceau totul spre Sniatin. A doua zi unitatea mea era singura forță armată din întreg orașul. Bandele venite din Galiția erau conduse de doi foști ofițeri din armata austriacă: Maier și Vorobetz, cu care ne-am răfuit la 16 ianuarie 1919, când au ocupat și orașul Sighetu-Maramureș. Lupta de la Sighet este un alt capitol.
După cazarea soldaților mei, însoțit de fosta mea ordonanță Alexandru Iorga, am tras la hotelul din centru, în imediată apropiere de soldați. Hotelul se numea «La Pajura Neagră» (Schwarzer Adler). Aici am primit vizitele mai multor români: Isopescu-Grecul, V. Budnărescu, prof. Gheorghiu, dr. Lupu, prof. Procopovici, Tarangul, Hahon, Tarnevschi și mulți alții. Dl. prof. Gheorghiu a venit și cu propunerea să mă mut la domnia-sa. Am primit invitația și tot timpul șederii la Cernăuți am stat la dânsul. După ieșirea galițienilor din oraș, ne-am dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care ne-a primit părintește. După ce am ieșit de la mitropolit, am hotărât «să preluăm imperiul».”
Preluarea Imperiului
„Într-o mașină ne-am urcat vreo cinci tineri și cu noi și fostul senator și primar de mai târziu al Cernăuților: Nicu Flondor. Eu, cu un -steag- tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul mașinii. În această formație ne-am dus la comandamentul jandarmeriei bucovinene din timpul războiului, generalul Fischer, căruia dl. Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană, somându-l ca imediat să predea jandarmeria locotenentului Dan.
De aici am plecat la poliție, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la Tribunal, unde am instalat ca președinte pe un domn Ion Hahon. După aceste acțiuni rapide, eu și un tânăr ardelean cu numele Nicoară, de fel din Arad, ne-am urcat pe acoperișul Primăriei și am înfipt primul steag românesc tricolor, după 174 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Sandru. Întreaga populație româ-nească a orașului care se găsea în fața primăriei aplauda și cânta cântece patriotice.
Din toți banii Kerenski ce aveam din vânzarea grâului de la Dimidovca, am cumpărat toate florile din piața orașului, oferindu-le femeilor române din Cernăuți, rugându-le să bată cu flori armata română, a cărei intrare era așteptată. Corul Mitropoliei cânta în permanență cântece patriotice. Iancu Flondor, președintele partidului național român, a dat dispoziții ca intelectualitatea orașului, în haine de sărbătoare, să-l primească în casa națională pe generalul comandant al armatei române.”
În întâmpinarea generalului Zadic
„Văzând că armata română întârzie, după trei zile de așteptare, aceiași tineri, în frunte cu Nicu Flondor, -ne-am dus în întâmpinarea ei. Eu tot timpul eram cu steagul în mână și călare pe motorul automobilului. La vreo 60 km distanță, într-o gară, am dat de domnul general Zadic, comandantul Diviziei a 8-a, care ținea raport cu ofițerii.
Ne-am prezentat cu toții, i-am raportat situația din oraș și l-am rugat să-și facă intrarea deoarece populația de trei zile este în stradă și așteaptă. După acest prim contact ne-am reîntors, aducând răspunsul generalului. A patra zi a sosit în suburbia orașului, la Ceahor, regimentul 29 Dorohoi, de sub comanda colonelului Gheor-ghiu, pe care l-am găsit seara făcând planul intrării armatei în oraș. Alături de dl. general era șeful de Stat major al diviziei, lt. colonelul Rovinaru, iar eu înainte. Am trecut pe lângă primărie, pe care fâlfâia steagul tricolor, și ne-am oprit alături, în fața casei naționale.
Când ne-am dat jos din mașină, generalul a fost bătut cu flori de către doamnele române, iar eu l-am ridicat pe umeri și în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj, unde a fost primit de toți intelectualii în frunte cu Iancu Flondor, care, îmbrățișându-l, a început cam așa: «Dați-mi voie, domnule general, să ne îmbrățișăm ca doi frați care nu s-au văzut de 175 de ani…»
Toți cei de față au manifestat călduros.
După cele mai sus arătate, armata și-a urmat programul, iar celelalte probleme s-au rezolvat în timp, după indicațiunile primite de la București. Marea Adunare Națională abia la 28 noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu Patria Mamă, în sala de marmoră a Mitropoliei. Adunarea a fost prezidată de venerabilul Dionisie Bejan, iar moțiunea prezentată de către președintele Partidului Național, Iancu Flondor, a fost votată cu -nespus entuziasm.
După toate aceste mărețe evenimente am mai stat câteva zile la Cernăuți, de unde am plecat prin Iacobeni-Cârlibaba spre Maramureș, iar soldații mei în mare majoritate au plecat prin Vechiul Regat acasă, în Banat.
Ajuns la Borșa în Maramureș, am aflat despre prăbușirea frontului italian și convocarea Adunării de la Alba Iulia, la care am avut cinstea să particip ca votant oficial în numele Maramureșului.
De la Alba Iulia am avut fericirea să însoțesc, făcând parte din gardă, delegația care a prezentat la București Actul Unirii.
Cluj, 1 septembrie 1964.
dr. Ilie Lazăr“
12 ani de temniță grea
Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895, Giulești, județul Maramureș – d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost unul dintre liderii Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu. A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.
În 1946 a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr. În 1947 este implicat în înscenarea de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.
