Ultima apariţie la TVR a preşedintelui Traian Băsescu – obosit, defensiv şi reactiv – a oferit publicului un nou act al continuei reprezentaţii politice despre „Cine şi cum guvernează?”. Retras într-un fel de castel din Carpaţi – precum baronul Rodolphe de Gortz în celebrul roman al lui Jules Verne – şi folosind ca şi acesta un fel de televiziune 3D pentru a prezenta ca realitate o poveste, de data aceasta, despre o criză pe care şi-o reprezintă în culorile războiului social -, preşedintele pare a se complace într-o situaţie de izolare. O izolare care nu este, ca în 2007, doar politică, ci şi socială. Interpretând aria politică şi guvernamentală într-o grilă individuală şi individualistă, Traian Băsescu pare că se răfuieşte cu mai toată lumea.
Parada electoral-democratică, pusă în scenă cu exces de mijloace, e acum de domeniul trecutului. După încheierea ciclului electoral început cu referendumul din luna mai 2007 şi terminat cu alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, zăngănitul televizual al politicienilor, mai ales acum, în plin sezon al vacanţelor de criză, s-a orientat spre promovarea unui alt tip de „interese naţionale”: cele economice. Economicul a devenit o prioritate a naţiunii. Chiar înaintea nevoilor elementare ale oamenilor. Acum câteva luni era invers. Şi, pentru ca nu cumva „marele absent”, poporul, să se trezească din letargia în care a fost împins cu premeditare şi ca nu cumva să ajungă să promoveze – Doamne fereşte! – vreo formă a protestului social şi politic, i se administrează, curativ, emisiuni de şoc cu scopul de a scădea tensiunea socială. „Adevărul” economic îi este livrat ca o evidenţă. Doar că în anii trecuţi acest adevăr nu era chiar atât de evident.
Nimic nou sub soare. De mai bine de două secole, „adevărul” este livrat electoral-terapeutic fără rezultate palpabile. România a rezistat, datorită politicienilor săi, tuturor tentativelor de occidentalizare. Ca şi atunci, şi acum tactica politicienilor este de a neutraliza nevoia de transformare a societăţii prin simularea reformelor fără efect structural. Partitura poate fi diferită, dar efectul e mereu acelaşi. Formula lui Farfuridi – om de partid care punea loialitatea faţă de grupul politic în prim-plan, ca şi „reformatorii” antietatişti de astăzi – spune totul: „… Ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi…”.
Ca şi dilemele predecesorilor săi, nici dilemele castelanului din Carpaţi nu îşi pot găsi rezolvarea. Şi poate din aceleaşi motive. Căci grădina carpatină o fi un bun loc de reculegere – dacă tot „s-a plămădit această naţiune” acolo -, dar nu pare mediul potrivit pentru soluţionarea problemelor. De aceea, incapabile să se adapteze la noua stare de spirit a societăţii româneşti, indusă de cea mai gravă criză economică din ultima sută de ani, formaţiunile de la guvernare au fost obligate să improvizeze. Aşa au ajuns ca, împreună cu FMI şi CE, să promoveze politici de austeritate care – lipsite de orice filosofie economică – nu duc nicăieri. În absenţa unui set de valori asumate şi împărtăşite şi a unor noi proiecte de societate, conflictele de faţadă nu pot construi alternative, dar pot întârzia regăsirea încrederii. Iar tactica retragerii în castelul carpatin nu relansează încrederea.
