Mao Zedong a iniţiat în China faimoasa „mişcare a celor 100 de flori”. Curând însă, el s-a retras din ceea ce s-a transformat într-un haos de idei concurente. Astăzi, lumea pare să intre într-o perioadă în care, dacă nu o sută, cel puţin câteva zeci de politici internaţionale diferite sunt urmărite de către marile puteri şi de către puterile emergente deopotrivă. Reconcilierea acestor viziuni strategice concurente din lume, în special în timpul crizei mondiale, va complica relaţiile diplomatice internaţionale mai mult ca niciodată.
Intervenţia Turciei şi Braziliei în problema care a divizat întreaga lume legată de programul nuclear al Iranului este ultimul şi cel mai clar semn al acestui nou element în afacerile globale. În luna mai, liderii iranieni, turci şi brazilieni s-au întâlnit la Teheran ca să încheie un acord prin care Iranul se angaja să depoziteze 1.200 de kilograme de uraniu uşor îmbogăţit (LEU) în Turcia, care în schimb trebuia să trimită 120 de kilograme de combustibil îmbogăţit pentru reactorul de cercetare al Iranului. Rusia a propus acest tip de schimb mai devreme, dar Iranul a refuzat oferta, iar versiunea acordului stabilit cu Brazilia şi Turcia a avut acelaşi scop de a strica planurile Iranului de a produce uraniu puternic îmbogăţit (HEU) care să fie utilizat pentru focoasele nucleare. Dar o altă intenţie a Rusiei a fost, probabil, să împiedice eforturile americane pentru ca Organizaţia Naţiunilor Unite să a–dopte noi sancţiuni asupra Iranului.
Este prea devreme pentru a spune dacă dorinţa Iranului de a obţine arme nucleare a fost amânată. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică nu s-a pronunţat împotriva acordului şi am fost informaţi că afacerile turco-braziliene nu încalcă Tratatul de neproliferare nucleară, la care Iranul, ca parte semnatară, este obligat să adere. Cu toate acestea, efortul de a înlocui strategia americană a eşuat în mod clar, din moment ce noile sancţiuni ONU au fost puse în aplicare la începutul acestei luni. Dacă tranzacţia încerca să evite un impas nuclear cu Iranul, de ce a produs un scandal atât de mare în SUA şi în Vest? Mă tem că motivul este faptul că SUA a constatat că nu mai este factorul principal de decizie în stabilirea politicii globale asupra Iranului. În loc să încerce să exploreze posibilităţile prezentate de deschiderea Turciei şi a Braziliei, SUA au împins rapid Consiliul de Securitate ONU să adopte noi sancţiuni (runda a patra până în prezent) asupra Iranului. Această măsură a forţat Brazilia şi Turcia, care în prezent sunt membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, să voteze împotriva rezoluţiei.
Rezultatul? Acest vot vital a fost jefuit de unanimitate (Libanul, de asemenea, s-a opus).
Votul a fost puternic influenţat de către o altă ţară mică, cu o politică internaţională proprie: Israel. În luna februarie, o delegaţie de înalţi demnitari israelieni a vizitat Beijingul, pentru a prezenta conducerii chineze „dovezile” ambiţiilor atomice ale Iranului. Israelienii au explicat apoi gazdelor lor – în detaliu – potenţialele consecinţe economice pentru China, în cazul în care o grevă israeliană va deveni necesară pentru a opri Iranul de la îndeplinirea „ambiţiilor sale nucleare”. China pare să fi pus la inimă acest mesaj, din moment ce a votat în favoarea unor sancţiuni asupra Iranului, pentru prima dată. Iranul a răspuns prin numirea votului Chinei „cu două feţe”. Amestecul politicilor internaţionale a întărit chiar mai mult mişcarea de prevenţie a Israelului în apele internaţionale pentru a opri flotila care se presupune că aducea ajutoare pentru sinistraţii din Gaza. Forţele israeliene au atacat chiar şi o navă sub pavilion turcesc pe care se aflau nouă persoane, provocând o ruptură aproape totală în relaţiile turco-israeliene.
Cu siguranţă, această reţea complexă de evenimente interconectate reflectă rolul în scădere al SUA în lume. Dar demonstrează, de asemenea, afirmarea puternică a intereselor naţionale ale noilor jucători pe scena globală. Brazilia, Turcia şi, da, Iranul sunt dornice să demonstreze în mod clar independenţa politicilor lor externe. Brazilia vrea să demonstreze că merită un loc permanent în Consiliul de Securitate. Turcia încearcă să restabilească identitatea islamică şi influenţa „otomană” asupra Orientului Mijlociu, flexându-şi astfel muşchii diplomatici pentru a reuşi să adere la Uniunea Europeană. Iranul, pur şi simplu, vrea să arate încă o dată că nu se va umili în faţa „Marii Satane”. Toate aceste dorinţe contestă supremaţia diplomaţiei americane la nivel mondial. Dar America ar trebui să se obişnuiască cu aceste tipuri de legături diplomatice încurcate. Pentru că există şi alte puteri, atât în curs de dezvoltare, cât şi deja confirmate, care au politici internaţionale proprii – India, Indonezia, Japonia. Jucătorii regionali ca Africa de Sud, Nigeria, Arabia Saudită, Egipt, Indonezia şi Coreea de Sud, printre altele, vor trebui, de asemenea, să fie luaţi în considerare în disputele regionale din viitor.
Această reţea din ce în ce mai complexă în care se intersectează interesele naţionale este faţa diplomaţiei internaţionale în secolul al XXI-lea. Vechile rivalităţi şi certurile atavice pot sau nu să facă parte din această reţea; numai viitoarele crize ne vor spune. Dar acest amalgam de viziuni strategice concurente marchează, probabil, sfârşitul supremaţiei americane de după Războiul Rece. În condiţiile în care întreaga lume este afectată de turbulenţele din Golful Persic şi Orientul Mijlociu, poate că tot răul este spre bine. Desigur, interesele naţionale ale SUA şi Occidentului nu sunt singurele care contează. Atunci, de ce ar trebui restul lumii să lase doar în seama Americii deznodământul acestor dispute?
Epoca hegemoniei diplomaţiei americane se apropie de sfârşit. Şi ar fi o greşeală gravă să credem că un condominiu între SUA şi China va impune o nouă ordine globală în modul în care în epoca Războiului Rece rivalitatea dintre cele două superputeri SUA-URSS a făcut-o. Prea multe ţări puternice se simt acum în măsură să îşi încordeze muşchii diplomatici în apărarea intereselor lor. Cele o sută de flori ale lui Mao Zedong au înflorit numai pentru scurt timp, dar multitudinea de specii de politici internaţionale de astăzi o să înflorească, cu siguranţă, veşnic.
Jaswant Singh, fost ministru de Externe indian, ministru de Finanţe şi ministru al Apărării, este autorul cărţii „Jinnah: India – Divizare – Independenţă”
