Urmările nefaste ale regimului comunist, criza economică, inundaţiile catastrofale, sărăcia, corupţia cvasigeneralizată, nemernicia clasei politice, o stare de descurajare şi lehamite, mizeria morală, toate apasă greu asupra ţării noastre şi impun un scenariu poate salvator.
Nu e prima oară când poporul român trece prin momente foarte grele. Încercările s-au succedat de-a lungul veacurilor şi numai un adevărat miracol a făcut să nu dispărem ca naţiune. Un astfel de moment l-a constituit perioada dinaintea Unirii Principatelor de la 1859. Lunga perioadă a domniilor fanariote secătuise cele două Ţări Române care trăiau în cumplită sărăcie şi înapoiere, fără nici o speranţă de viitor. Şi deodată, la 5 şi 24 ianuarie 1859, un pumn de boieri patrioţi şi luminaţi-paşoptiştii – au reuşit să înfăptuiască pe neaşteptate Unirea, surprinzând întreaga Europă şi, în primul rând, cele trei mari imperii vecine: Rusia, Turcia şi Austro-Ungaria, care ne asupriseră sute de ani. Ceea ce s-a petrecut înainte şi după Unire a fost unul dintre miracolele româneşti: ţara întreagă se însufleţise, şi-a ridicat capul şi, în anii ce au urmat, a participat la înfăptuirea şi progresul României care, în 1918, graţie altui miracol, a devenit România Mare.
Avem un ideal?
Oamenii de atunci au uitat de sărăcie, de tot felul de suferinţe, de duşmăniile care le secătuiseră puterile şi, într-un singur glas, l-au ales Domn pe Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova cât şi în Muntenia. Unirea de la 1859 poate deveni o mare lecţie a istoriei, care să ne ajute să ieşim din tragica fundătură în care ne aflăm acum. Există destui sceptici care spun că ne lipseşte azi o generaţie ca aceea de la 1848-1859 şi că nu avem un ideal care să ne însufleţească spre fapte mari pentru ţară. În realitate, în România sunt mulţi oameni cinstiţi şi patrioţi, nu avem însă catalizatorul care să-i unească şi să-i îndrume pe calea marilor înfăptuiri pentru ţară. În ceea ce priveşte catalizatorul, există şi el, dar în stare latentă, iar el este unirea României cu Republica Moldova.
Libertatea imaginaţiei
Pentru câteva clipe, să lăsăm frâu liber imaginaţiei şi să ne închipuim că Preşedintele Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care are dublă cetăţenie, ar candida şi pentru funcţia de preşedinte al României. Oare cetăţenii din cele două ţări surori l-ar alege? Să mergem mai departe cu imaginaţia şi să ne închipuim că Biserica Ortodoxă Română, cea mai respectată Instituţie din ţară, cu milioane de credincioşi, s-ar dedica nobilului scop al Unirii. S-ar forma astfel un formidabil nucleu de patrioţi, care, sub semnul biruitor al Crucii lui Hristos, i-ar îndemna pe concetăţenii noştri să participe la opera istorică a Unirii. La fel ca în 1859, marile puteri europene, prietene sau neprietene ale României, ar trebui să accepte acest act istoric. Părăsind exerciţiul de imaginaţie de mai sus, am convingerea că, dacă Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe ar declanşa alegerea lui Ghimpu în amândouă Ţările Române, acţiunea ar fi încununată de succes. Totul trebuie să fie organizat cu maximă repeziciune – la fel ca în 1859 – cu două componente ce s-ar realiza simultan: să fie convins Ghimpu să candideze, în acelaşi timp să fie convins Traian Băsescu să demisioneze şi să convoace alegeri prezidenţiale anticipate.
Nu cred că Mihai Ghimpu, la insistenţele Preafericitului Patriarh Daniel, ar refuza să devină Preşedinte al României (parţial) reîntregite, după cum nu cred că Traian Băsescu, după ce a realizat în cele două mandate câteva lucruri deosebite (condamnarea comunismului, relaţia privilegiată cu SUA, ajutorarea Republicii Moldova), n-ar înţelege că e singura cale pentru cel de al doilea mandat al său să nu se termine într-o atmosferă de ostilitate din partea majorităţii populaţiei.Cum ar putea reacţiona partidele politice şi opinia publică din cele două ţări surori? În România toate partidele politice sunt compromise în ochii electoratului şi cred că s-ar constitui o grupare transpartinică puternică – adeptă Unirii. Fără îndoială că vor exista din partea politicienilor corupţi şi veroşi, voci care s-ar împotrivi Unirii, dar cred că vocea Bisericii şi a majorităţii populaţiei îi va obliga să se supună voinţei naţionale. În Republica Moldova, va fi mai greu, fiindcă generalul KGB Voronin, ajutat de patronii lui de la Moscova, ar face tot ce se poate pentru a bloca Unirea, dar, la fel ca Vogoride şi Rosetti-Roznovanu în 1859, va trebui ca ei să se supună majorităţii unioniste.
Cele de mai sus sunt desigur gânduri şi visuri, dar din gânduri şi visuri se construieşte realitatea.
La început a fost Cuvântul…
N.red. Articolul domnului profesor Lăţescu ne-a pus serios pe gânduri şi ne-a arătat ce frumos este să visezi fără să baţi câmpii, cum din păcate fac cei mai mulţi dintre noi, ci să visezi cu luciditate, atent la realităţile geopolitice. Nici să nu visezi deloc nu e bine fiindcă în felul acesta cade peste minte un obroc care nu ne mai îngăduie nici o speranţă. Dar fiindcă alături am amintit despre vremurile camarilei regale din jurul lui Carol al II-lea, nu putem la rândul nostru să nu facem un salt în visare, să ne întoarcem în timp şi să ne punem o întrebare. Ce ar fi fost dacă Regele Mihai ar fi avut măcar o sutime din curajul tatălui său?
Ce s-ar fi întâmplat dacă în ianuarie 1990 ar fi venit în ţară şi s-ar fi instalat pe tronul ce i se cuvenea? Ar fi repetat gestul din urmă cu şase decenii al lui Carol care, profitând de bâjbâiala de atunci, a venit din exil şi a pus mâna pe putere. De numele acestuia, din nefericire, se leagă multe lucruri neplăcute, cum ar fi acela care a dus slăbirea climatului democratic din ţară şi până la urmă chiar la anularea democraţiei. Dar gestul ca atare, curajos, sfidător, are şi acum un parfum unic. Repetat în 1990 de Mihai alta ar fi fost soarta României. Cum s-ar fi purtat atunci Iliescu şi ai lui? Ce ar fi făcut? Ar fi dat din colţ în colţ fiindcă nu ar fi ştiut pe unde să scoată cămaşa. În faţa unui rege legitim nu ar mai fi avut, poate, tupeul să mintă, şi, cine ştie, poate ar fi înţeles că istoria e grăbită cu oameni ca ei care aparţin trecutului şi de aceea ar face bine să se retragă. Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu, într-un asemenea context, ar fi avut altă greutate şi s-ar fi bucurat de o audienţă mult mai bună. Dar Mihai nu a avut aroganţa tatălui său. Altă fire, nu a vrut să forţeze poate când tocmai aşa ceva se cerea. Dacă nu ai inspiraţia unor gesturi politice maxime nu eşti un adevărat om politic. Articolul de faţă cere actualului preşedinte să fie acum inspirat aşa cum a fost în decembrie 2006.
