Mă întreb adesea care sunt limitele antropologiei creştine? Iată un exemplu: rareori mai găseşti astăzi în Occident medici care să nege binefacerile acupuncturii. Dar şi pacienţii sunt din ce în ce mai deschişi spre aceasta. Figuri remarcabile ale creştinismului ortodox românesc au avut o totală lipsă de prejudecăţi: Pr. Ilarion Argatu de la Mănăstirea Cernica, ori Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie au fost pacienţii unuia dintre cei mai mari medici acupunctori români, Dr. Ioan Ladea – există dovezi în acest sens. Şi despre Pr. Paisie Olaru de la Mânăstirea Sihăstria există mărturii că a fost tratat la un moment de cumpănă a neputinţelor trupeşti de un medic acupunctor.
Dar acupunctura funcţionează pe baza taoismului – un sistem doctrinar a cărui relaţie cu creştinismul nu a fost deocamdată calibrată, pe baza unui „corp energetic” descris parţial de puncte energetice, dintre care unele pot fi detectate cu aparatură modernă. Da, acupunctura funcţionează pe baza unei doctrine tradiţionale, validată de multe milenii de practică neîntreruptă. Şi mai există şi alte provocări de acest fel, sisteme care au proiecţii obiectivabile în lăuntrul (corpului) omului. Aşadar, care sunt limitele antropologiei creştine? Iată un posibil răspuns al Pr. Andrei Scrima, care vorbeşte în „Antropologia apofatică” (Humanitas, 2005, p. 368) despre semnele unui nou regim al spiritului „acela de dincolo de concept, de mărginirea noţională (…). Poate că sensul acestor tendinţe şi transformări este tocmai prepararea minţii umane pentru trecerea în marea cunoaştere a non-cunoaşterii naturale, pentru primirea de taină a apofaticului”…
