A fost unul dintre jurnaliştii români de marcă. Pe lângă harul de a scrie, Anton Uncu avea şi foarte mult curaj, apărându-şi întotdeauna convingerile. A participat la editarea ziarului clandestin „România”. S-a împotrivit minerilor, care veniseră să desfiinţeze „România liberă”.
Era pe la începutul lunii aprilie a anului 1991… Nu voi uita niciodată cum, proaspăt jurnalist la „România liberă”, condus de Tia Şerbănescu, am intrat, plin de emoţie în biroul Consiliului de Conducere al ziarului. Am fost primit cu multă gentileţe de cei aflaţi în acel birou, ziarişti pe care îi admiram profund, atât pentru curajul lor deosebit cât şi pentru talentul şi profesionalismul cu care scriau. Se aflau acolo, printre alţii, Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, pe care îi citeam cu nesaţ la fiecare apariţie a ziarului. În timp, cunoscându-i mai îndeaproape, i-am admirat şi mai mult şi, slavă Domnului, am avut ce învăţa de la ei. Nu doar pentru mine, ci şi pentru cei mai mulţi cititori fideli ai ziarului, ei erau adevăraţi eroi, nu numai pentru ce scriau în anii ’90, ci şi pentru ce îndrăzniseră să facă în ultimii ani ai comunismului. Astfel, în 1987, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu şi Alexandru Chivoiu au editat publicaţia anticomunistă intitulată „România”.
Descoperiţi de Securitate, au plătit scump acest curaj, fiind închişi, bătuţi crunt şi condamnaţi. Pentru editarea „României”, Anton Uncu a fost exilat ca bibliotecar la Piatra Neamţ. Până la condamnare, fiind absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, el lucrase la „România liberă”, fiind descoperit şi încurajat de Octavian Paler. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, Anton Uncu a revenit în redacţie, făcând parte din Consiliul de Conducere al ziarului, ca publicist comentator. În primăvara anului 1993, alături de Aurel Perva, a editat „Informaţia”, iar între anii 1997 şi 1998, a condus cotidianul „Curentul”.
Forţa jurnalistului
S-a stins din viaţă fulgerător, în iulie 1998. În noiembrie 2005, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, a fost lansat volumul cu titlul „Am crezut…” de Anton Uncu, fiind de faţă numeroşi ziarişti şi cititori.
Cum am afirmat mai sus, Toni era un om curajos, cu un temperament vulcanic. Pe timpul primei mineriade, el s-a aflat la sediul ziarului, împreună cu câţiva colegi, hotărât să ţină piept hoardelor incitate de Ion Iliescu. Unul dintre liderii de atunci ai minerilor, Nicolae Cămărăşescu, recunoaşte că Anton Uncu s-a opus cu îndârjire înce tării apariţiei ziarului. Forţat de numărul minerilor şi însoţitorilor lor, jurnalistul care luptase încă din comunism pentru libertatea presei nu a mai avut încotro, şi, pentru scurtă vreme, ziarul nu a mai apărut! De altfel, nici nu avea cum să mai apară, de vreme ce printre cei vinovaţi de această mârşăvie se aflau şi mulţi tipografi!
Reporteri speciali
Iată cum şi-l aminteşte colegul şi prietenul lui bun, Mihai Creangă, pe Toni Uncu: „Eu l-am cunoscut în toamna lui 1970, când am lucrat împreună într-o secţie de reporteri speciali (mă rog, terminologia epocii) înfiinţată de Octavian Paler în primul său an de conducere la „România liberă”, la propunerea lui Ion Pavelescu. Pe vremea aceea încă mai merita să fii ziarist. Dar nu despre experienţele noastre de presă voi vorbi aici, ci despre Toni, prietenul (prea târziu) regăsit. Pentru o lungă perioadă de timp, viaţa ne-a despărţit. Eu am avut norocul să fiu trimis la „România pitorească” (în 1975, după „epurările” din presa centrală, asimi lată „activului de partid”), pentru foştii mei colegi de la „România liberă” au urmat ani tot mai întunecaţi, ca şi pentru marea majoritate a românilor, de altfel… Cel care ne-a prilejuit reîntâlnirea a fost Petre Mihai Băcanu, cu propunerea lui de a scoate un ziar clandestin cu titlul „România”. Era prin vara anului 1988, când am început să lucrăm efectiv la acel ziar, în fapt o foaie A3, într-o cameră pe care ne-a pus-o la dispoziţie, cu generozitate şi o doză de inconştienţă, economista Elena Gheorghe. Toni şi Petrică montau presa metalică, iar eu eram la „munca de jos”: din grămezile de litere, pe care ni le furniza maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, eu trebuia să le aleg pe un „alfabetar”, şi nu puteam face trebuşoara asta decât stând în genunchi. Rareori am lucrat mai voios, într-o atmosferă deloc încărcată, mai ales din pricina glumelor în cascadă pe care le debita Toni. Râdeam adesea cu lacrimi, uitam de toate primejdiile şi neajunsurile… A urmat arestarea noastră, ancheta şi domiciliul forţat – Toni la Piatra Neamţ, eu la Târgu Jiu”.
Prietenul regăsit
Mihai Creangă evocă şi anii de după Revoluţie: „Ne-am reîntâlnit după căderea lui Ceauşescu şi, în 25 decembrie 1989, redacţia „României libere” a votat un comitet director, în care erau doi redactori-şefi, Anton Uncu şi subsemnatul. Au urmat trei ani grei, când „România liberă” a fost atacată, subminată pe toate „fronturile” Frontului Salvării Naţionale. Inevitabil, de multe ori am ajuns la conflicte deschise, eu şi Toni aveam păreri diferite şi, din păcate, amândoi eram tensionaţi şi impulsivi. Toni a fost cel care s-a oprit, şi-a lăsat braţele moi şi cu ochii în lacrimi mi-a spus: „Uite, Mihai, unde ne-au adus!…” Ne-am îmbrăţişat. Adevărata regăsire însă s-a produs peste ani de zile, când ne-a invitat preşedintele Constantinescu la Washington, pentru o ceremonie la „Newsmuseum” (Muzeul Presei), unde făcea senzaţie arhaica presă de tipărit la care încercasem să scoatem ziarul „România”. Am stat de vorbă toată noaptea de după traversarea Atlanticului şi ne-am amintit toate evenimentele prin care trecusem împreună, bune şi rele… Într-o viaţă întreagă nu avusesem răgazul acelei nopţi, în care ne-am lămurit multe greşeli şi le-am găsit motivaţiile.
Plimbările prin cimitirul Arlington, pe malul Potomacului, de-a lungul Mall-ului, ne-au dat prilejul de care nu avusesem parte până atunci, să redescoperim adânca prietenie care ne lega şi pe care cu febrilitate, cedând presiunilor la care fusesem supuşi, o distrusesem cu inconştienţă. Bine că renăscuse! Aveam planuri de viitor împreună. Eu am mai rămas o lună, cu prietenii mei de o viaţă, stabiliţi în America de pe vremea lui Ceauşescu. Toni Uncu şi Sandu Chivoiu s-au întors în ţară. Vestea neaşteptată şi îngrozitoare a morţii lui Anton Uncu am aflat-o târziu, la Chattanooga, în Tennessee. Prietenul abia regăsit îmi făcuse darul de a păstra prietenia noastră încă o vreme, de acum nealterată”.