Frenezia mass-media mondiale pe marginea dezgropării lui Ceauşescu e un caz exemplar de confuzie şi refuz sistematic al realităţii în favoarea miturilor şi universurilor alternative. Cu toate acestea, bătrânul criminal rămâne mort şi îngropat. Sau, mă rog…
Lumea secolului 21 are o mare problemă cu realitatea, care pare să fi devenit prea strâmtă pentru aspiraţiile omenirii, oricare ar fi acelea. Faptele nu mai sunt suficiente pentru a valida convingeri despre lume, iar legile care păreau ancore ferme nu mai par nici ele chiar atât de ferme. Cu alte cuvinte, instrumentele cu care reuşeam să punem cât de cât ordine în Univers, precum ştiinţa, nu ne mai sunt de nici un folos.
Nu de mult, presa progresistă, cu New York Times în frunte, a relatat cu ceva exaltare ultima modă în materie de ştiinţă. Un fizician olandez a publicat o lucrare în care afirmă nici mai mult, nici mai puţin decât că gravitaţia nu există. Nu că, dacă sari pe fereastră, nu te striveşti de pavaj, dar ceea ce credeam că e o lege universală ar fi exact pe dos. În loc să facă puţină ordine, ar fi o expresie a haosului. Olandezul nu pricepe nici el exact cum vine asta şi nu e în stare să dea o explicaţie acceptabilă, dar asta-i şi ideea: în fizica de azi e suficient să ai o intuiţie ca să faci prima pagină a ziarelor.
De ceva vreme, în mediile feministe e la mare modă o teorie potrivit căreia principiul noncontradicţiei – fundaţia oricărei exprimări cu sens – este masculin şi, ca atare, opresiv. Prin urmare, logica macho pe care am moştenit-o de la Aristotel ar trebui înlocuită cu o alta, mai tolerantă, mai progresistă şi mai puţin constrângătoare.
Al treilea exemplu vine din America, unde nişte tocilari s-au apucat să testeze aşa-numita „disonanţă cognitivă”, situaţia enervantă când sistemul nostru de convingeri şi credinţe nu se potriveşte cu faptele tari. Ce au descoperit este că, în loc să-şi ajusteze opiniile în funcţie de fapte, cei mai mulţi oameni fac pe dos: aleg să-şi păstreze opiniile false în dauna faptelor, ba chiar convingerea lor devine încă şi mai puternică după confruntarea cu adevărul.
Partea cea mai tare a poveştii este că numărul celor care aleg să creadă mai curând în propria lume fantastică decât în realitatea crudă a faptelor creşte cu cât creşte gradul lor de educaţie şi sofisticare intelectuală. Consecinţele sunt dezastruoase: confuzie generalizată, haos intelectual şi pulverizarea valorilor. Dacă nu mai există Adevăr, atunci fiecare poate alege ce să creadă. Dacă nu mai există autoritate epistemică, nu mai există nici autoritate morală. Susul poate deveni foarte bine Jos, Binele poate deveni Rău, realitatea devine selectivă, chestie de dispoziţie şi amoc.
În economie, acest refuz sistematic al realităţii a avut drept consecinţă că bancherii au împachetat şi vândut la nesfârşit bani care nu existau, pentru că se bazau pe împrumuturi despre care toată lumea ştia că nu vor fi restituite niciodată. În politică, domnia virtualului a dus la alegerea ca preşedinte al SUA a lui Barack Obama, un om care nu a făcut în viaţa lui altceva decât să scrie două autobiografii despre cum nu a făcut nimic în viaţa lui. Obama, politicianul virtual, făcut din reflexii şi simulacre, este liderul emblematic al unei lumi virtuale alcătuite din reflexii şi simulacre.
La noi, cel mai bun exemplu al acestei sminteli contemporane este Ceauşescu. Înainte de ’89, realitatea sordidă a comunismului ne forţase pe toţi la certitudine şi consens: toată lumea îl ura. Dar au venit o revoluţie – care s-a dovedit a fi un simulacru de revoluţie – şi un proces – care a fost o mascaradă de proces. De ce nu şi un simulacru de execuţie, aşadar? Mai târziu au venit un simulacru de democraţie, o aparenţă de libertate şi o imitaţie de capitalism. Aşa s-a născut mitul paradisului pierdut al comunismului ceauşist: „Ceauşescu în veci nu moare‘‘, vorba Adei Milea. Şi de-aici n-a mai fost decât un pas până la un soi de sanctificare underground şi martiraj. Aşa că nu e de mirare că mulţi s-au aşteptat să vadă mormântul gol şi îngerul comunist aşteptând lângă crucea cu stea roşie, să le dea vestea cea bună mironosiţelor egalitarismului absolut. Dar n-a fost să fie. Faptele se răzbună întotdeauna şi uneori o fac cu umor.
