Vizitând combinatul de la Hunedoara, am descoperit ruinele fostei Întreprinderi de Construcţii Siderurgice (ICSH) şi am rămas consternaţi de trista privelişte oferită – un colos metalic lăsând în urmă fărâme de măreţie a celor 220 de construcţii ce consolidau un veridic titan.
O dată ce am ajuns acolo, în faţa noastră s-a deschis un peisaj dezolant, ce ne-a dat impresia că am transgresat graniţele realităţii, pătrunzând într-o veritabilă „Vale a plângerii”. Ne-am izbit de o cromatică monotonă, deopotrivă a negrului şi a plumburiului, care se prelingea din scheletele de beton, fluidizându-se parcă şi acaparând treptat întreaga vegetaţie, devorând-o nemilos.
Pustietatea clădirilor se răsfrânge asupra întregii naturi, învăluind-o în umbra degradării şi a neputinţei umane. Răzleţele fire de iarbă apărute sporadic erau îngălbenite, învinse de mediul ostil, impregnat de substanţele chimice dăunătoare. Aerul, greu de metale, ne apăsa plămânii, îngreunându-ne respiraţia. Contemplând zidurile înnegrite, nu atât de trecerea timpului, cât de abandonarea lor parcă definitivă, în noi s-a trezit fiorul unui trecut cândva glorios, dar astăzi aflat în ruină.
Construind pe verticală atâtea măreţe simboluri ale disciplinării comuniste, omul epocii de dinaintea anilor ’90 a năzuit , orgolios, să cucerească spaţiul, şi chiar timpul, dar acest vis s-a destrămat – realitatea o dovedeşte din plin. Acum, când totul urmează a fi demolat, se petrece fenomenul invers: omul asistă la destrămarea mitului comunist al industrializării masive.
Şi totuşi, perspectivele par a fi optimiste. Cele 138 de hectare vor fi ecologizate şi, probabil, peste câţiva ani – timpul va demonstra câţi – această zonă a istoriei recente, puternic încercată de greutăţile vremii, va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă.
Flavia Trifan, Atena Balog, Francesca Iordache, Ana Maria Herţa.