Ministrul Sebastian Vlădescu a stârnit în ultima săptămână o adevărată furtună în mediul social, politic şi de afaceri prin declaraţiile sale referitoare la necesitatea schimbării sistemului de impozitare. Acestea se adaugă unei serii de declaraţii şi propuneri de măsuri contradictorii sau nefundamentate convingător, prezentate de diverşi lideri politici, care accentuează impresia de degringoladă la nivelul guvernării. Într-o perioadă de criză precum cea pe care o traversăm, greşelile făcute de guvernanţi, inclusiv la nivelul comunicării, nu fac decât să adâncească confuzia şi incertitudinea şi să îndepărteze momentul ieşirii din recesiune.
Dincolo însă de acest aspect, tema sistemului optim de impozitare este importantă şi va fi greu de evitat în perioada următoare. Nu am cunoştinţă de existenţa vreunei analize independente, obiective şi fundamentate pe date reale, care să evalueze pentru România avantajele şi dezavantajele unui sistem de impozitare faţă de altul. Există însă unele studii comparative internaţionale pe care le voi folosi în continuare în încercarea de clarificare a argumentelor şi de evaluare a rezultatelor.
Cota unică de impozitare a fost, mai degrabă, o curiozitate fiscală aplicată în ţări precum Hong Kong, Bolivia, insulele Guernsey şi Jersey sau Jamaica. Acest sistem de impozitare a revenit în atenţie după anii ’90, când unele ţări în tranziţie au decis să-l adopte: Estonia şi Lituania începând din 1994, Letonia din 1997, Rusia din 2001, Slovacia din 2004, Ucraina din 2004, Georgia şi România din 2005. În alte ţări, cota unică de impozitare a rămas la nivel de discuţie şi, uneori, intenţie declarată politic. Este de remarcat faptul că, în practică, „cota unică” păstrează, în majoritatea cazurilor, un caracter de progresivitate, datorită deducerilor fiscale de care este însoţită, şi nu este cu adevărat „unică” prin multele excepţii pe care le include.
Principalele argumente în baza cărora a fost adoptat sistemul cotei unice au fost cele legate de simplitatea în administrare, creşterea gradului de conformare voluntară şi deci reducerea evaziunii fiscale şi încurajarea celor ce muncesc şi câştigă mai mult, stimulând creşterea economică. Se speră ca creşterea gradului de colectare şi dinamismul economic generat de aplicarea cotei unice de impozitare să aibă ca efect şi o creştere a veniturilor bugetului public.
Astăzi, la mai bine de zece ani de când acest sistem de impozitare a fost adoptat de ţări în tranziţie, nu avem încă dovezi care să ateste fără ambiguitate dacă obiectivele urmărite prin promovarea cotei unice de impozitare au fost atinse. Trecerea la impozitarea în cota unică nu pare să fi schimbat semnificativ timpul de muncă şi eforturile celor care câştigau mai mult. Există însă indicii că gradul de conformare voluntară s-a îmbunătăţit şi evaziunea a scăzut, dar aceste rezultate sunt strâns legate de nivelul şi structura taxelor, precum şi de eficienţa aparatului fiscal. În mod surprinzător, impozitarea în cota unică nu contribuie la creşterea disparităţilor în venituri, ba chiar dimpotrivă – în anumite condiţii, poate contribui la reducerea acestora. A avut loc o simplificare a sistemului fiscal, care îmbunătăţeşte, în principiu, eficienţa în administrarea acestuia, dar această simplificare este nu atât rezultatul cotei unice în sine, cât mai ales al eliminării multor excepţii şi tratamente fiscale speciale. Veniturile fiscale ale statului au crescut în anul următor introducerii cotei unice în Rusia, Estonia, Georgia, Letonia şi Lituania, dar au scăzut în România, Slovacia şi Ucraina. Variaţiile – fie cu minus, fie cu plus – au fost totuşi mici şi nu pot fi puse cu certitudine pe seama introducerii cotei unice. Au scăzut mai mult veniturile provenite din impozitul pe venit personal (excepţie: Letonia, Lituania şi Rusia), iar în cazul Estoniei, Lituaniei, României, Slovaciei şi Ucrainei – veniturile din impozitarea societăţilor comerciale, crescând, în schimb, veniturile provenite din impozite indirecte (taxa pe valoare adăugată îndeosebi). Dar aceste rezultate nu ţin strict de mecanismul de impozitare într-o cotă unică, ci şi de nivelul la care această cotă este stabilită. În România, de exemplu, cota unică de 16% se situa atât sub cota minimă de impozitare progresivă a veniturilor personale folosită anterior, de 18%, cât şi sub cota de impozitare a firmelor, de 25%. Inevitabil deci, veniturile din aceste surse urmau să scadă.
În concluzie, deşi nu există dovezi foarte clare care să confirme faptul că impozitarea pe bază de cotă unică poate atinge toate obiectivele pe care şi le propunea, nu există nici argumente decisive împotriva acestui sistem care, în anumite condiţii, poate sta la baza unei fiscalităţi optime. În România însă, apare o problemă datorată deficitului bugetar tot mai greu de finanţat, care impune reexaminarea urgentă a surselor de venit. În acest context, presiunile asupra cotei unice se vor intensifica, fie în sensul creşterii nivelului acesteia, fie pentru renunţarea la acest sistem. Creşterea nivelului cotei unice este însă foarte sensibilă politic, mulţi alegători fiind astăzi mai degrabă în favoarea unei impozitări progresive. Este inevitabil ca partidele politice să profite de această situaţie şi să încerce să câştige alegerile din 2012 pe o platformă de impozitare progresivă. Astfel, chestiunea sistemului de impozitare va fi tranşată nu de argumentele tehnice, ci de cele de economie politică.
Însă cea mai păgubitoare soluţie ar fi aceea a iniţierii unor schimbări radicale ale sistemului de impozitare acum, în plină criză.
