Mie mi-au lipsit vuvuzelele. Acum, după două zile de pauză la Mondial, zgomotul mult-hulitelor trompete mi se pare chiar simpatic. Ştiu, nu de aceeaşi părere este nervul auditiv. S-ar putea chiar ca timpanul să mă urască pentru îngăduinţa mea faţă de goarnele sud-africane. Dar, zău, vuvuzela e cel mai mic rău care ni se poate întâmpla. Ea poate fi o delectare pe lângă corul de strigăte, gemete, huo!, lacrimi fabricate şi plânsete în direct – toate produse marcă înregistrată pe televizoarele Realităţii româneşti.
Ultimul mare concert de gălăgie televizată are în centrul atenţiei noua vedetă naţională: TVA. Zi-lumină agitatorii de serviciu nu fac altceva decât să ne îndese în urechi apocalipsa majorării acestei antipatice taxe de la 19% la 24%. Oameni buni, or fi având ei, telespectatorii, auzul sensibil, dar, zău, nu-i luaţi de fraieri. Oamenii ştiu că-i o veste proastă. Nu-i nevoie să le pasaţi ştirea tiki-taka, ţaca-paca, din răsărit până la asfinţit, doar-doar vor urî Bocul cu 5% mai mult. Şi-aşa ne-aţi băgat pe gât toate nenorocirile din ultima vreme pentru care aţi fi aşteptat să ne facem harakiri în piaţa publică în timp ce strigam din toţi rărunchii: „Moarte puterii!”. Pe cuvânt, în comparaţie cu instrumentele acustice din tribunele Campionatului Mondial, vuzuzelele voastre sunt mult mai insuportabile. Iată de ce prefer zumzetul de fond furnizat lumii de stadioanele Africii de Sud. Măcar el acompaniază un spectacol adevărat, în comparaţie cu circul vostru de doi lei pe care ni-l Vânturaţi zilnic prin faţa ochilor. Dormiţi liniştiţi? FNI lucrează pentru voi. Cu valoare adăugată…
Laurenţiu Ciocăzanu
