Întâi au fost Adrian Marino şi detractorii lui. Acum sunt Sorin Matei şi compania. Nu doar bugetul ţării traversează o dramă istorică, cu tot ce decurge de aici. Lumea intelectuală are războiul ei fratricid, paralel cu eşecul finanţelor noastre publice şi renunţarea la pretenţia de a mai ajunge din urmă Europa, cu recăderea în sărăcie şi subdezvoltare. Paralel cu totul, pentru că nici una dintre aceste teme mari nu e măcar tangenţial de interes pentru intelectuali. Cum nu este nici cealaltă mare temă, care străbate ca un fir slab cultura noastră modernă, obligaţia intelectualului (că asta e definiţia lui, de asta nu orice om cu studii e intelectual) de a se angaja pentru a aduce comunităţii mai largi un serviciu pe plan moral, de a servi ca exemplu de comportament. M-aş bucura să aud că diversele generaţii au modele diferite şi se încaieră pe aceste teme, dar, mai ales, că propun proiecte reale, concurente, fiecare cu susţinătorii lor. Nu ar putea rezulta din asta decât progres.
Dar nu e aşa. Întâi, Marino ne-a lăsat amintirile lui postume – decente, formale, lungi, că aşa era omul, dar, una peste alta, pilduitoare şi enciclopedice. Nimeni nu a fost uitat, totul a fost citat corect, chiar în exces, ca exemplu de manieră intelectuală a unei lumi aproape dispărute în care notele erau mai lungi decât textul. Jos pălăria. Ca orice memorii, ele sunt subiective, dar discursul principal, cel contra transformării culturii noastre în găşti de autopromovare, ca şi opunerea sistematică a unui nou paşoptism şi a spiritului europenizării modelului trăirist, construit pe moştenirea lui Nae Ionescu-Noica-Eliade, este unul justificat (pp 338-442 pentru esenţial). Marino îl studiase pe Eliade, îl cunoştea pe Noica şi acest refuz nu era deloc unul bazat pe un spirit fals de competiţie, al cărui duşman temeinic era. Era bazat pe diagnosticul lui privitor la inadecvarea acestor oameni ca modele de intelectuali – ca autori nu ne opreşte nimeni să îi admirăm – la valorile lumii occidentale contemporane. Nu numai din cauza exceselor de dreapta din tinereţe, ci din cauză că o cultură normală nu poate clădi pe ranchiuna de a fi o cultură mică, vorba lui Cioran, pe un asemenea spirit megalomanic şi iluzii de grandoare.
Slavă Domnului, cum Marino o zice adesea, avem şi o altă tradiţie, îi avem pe Maiorescu, Ibrăileanu, Iorga, Henri H. Stahl şi alţii – spiritul raţionalist şi occidental, preocupat nu cum să tragă Occidentul de mânecă să observe genialitatea şi unicitatea noastră, ci, mai simplu, cum să integreze România în lumea occidentală fără a-i pierde această originalitate, există şi a existat întotdeauna în cultura noastră. Inadecvarea modelului respins de Marino nu provine doar din abordarea megalomanică, ci şi din comportamentul cât se poate de self-serving al acestei generaţii, nu doar faţă de prieteni, ci chiar faţă de familiile lor, obligate să facă sacrificii ca să îi facă pe ei faimoşi (Eliade îi scria maică-si din India să se împrumute să îi plătească bordelul, că altfel nu ajunge profesor la Harvard – oricum, nu a ajuns). Există un pasaj din jurnalul lui Sebastian în care vezi cum Eliade şi Cioran reuşesc să se învârtă de burse în străinătate de la regimul care îi persecuta pe prietenii lor legionari şi cu câtă linişte acceptă aceste soluţii individuale, lăsându-şi amicii – şi evrei, şi legionari – în voia persecuţiei, ca să se salveze pe ei spre beneficiul culturii mondiale (Noica nu, caracterul lui era superior). Acesta e modelul de succes comportamental pe care vrem să îl oferim copiilor noştri, când o avem pe Adriana Georgescu şi destule alte modele adevărate? Nu. Şi cu asta să închidem discuţia despre aceşti autori ca modele de caracter.
Tratamentul memoriilor lui Marino a fost ca turnesolul pentru lumea noastră culturală de azi. Întâi, toţi cei care vor să-i detroneze pe unii mai bine plasaţi ca ei au folosit memoriile ca o bâtă. Foarte repede, cei vizaţi, şi anume fie cei mai spontani, ca Dinescu, sau cei care stau pe scară la unii vizaţi şi care erau deranjaţi în career-planningul lor – că doar nu era să-şi caute altă scară – s-au organizat ca nişte maidanezi ce sunt şi au sărit la gâtul mortului cu o bravură demnă de locul lor în cultura noastră. În porcăria lor, au implicat-o şi pe soţia lui Adrian Marino, o femeie exemplară – collateral damage, nu ne oprim noi din atâta lucru. Gabriel Andreescu, care a petrecut ceva timp citind cu atenţie dosarele lui Marino, a publicat între timp un compte-rendu profesional: Marino nu a fost informator. A fost o victimă, a petrecut paisprezece ani în Gulag, a avut de suferit toată viaţa. Ca şi Noica, după eliberarea din închisoare primea vizite de la securişti pe care nu le putea refuza şi cu care discuta mai degrabă comic despre obsesiile lui culturale (şi ale lor – are aerul că DIE era obsedată mai mult de PR şi transfer de credibilitate de la Eliade decât de lupta cu duşmanii regimului), dar nu există nici o dovadă că a turnat pe cineva. În capitolul din memorii despre relaţiile cu regimul spune foarte clar tot ce era de spus. De altfel, aşa l-am cunoscut eu: m-a sunat după ce am publicat o analiză de discurs la cartea lui Noica „Rugăciune pentru fratele Alexandru”.
În mâna vreunui critic radical spălat pe creier, cartea, laolaltă cu scrisoarea lui Noica pentru un prieten îndepărtat sunt dovezi pe faţă de colaboraţionism cu regimul. Oare nu zice Noica pe faţă acolo că necesitatea e de preferat libertăţii, care e un nonsens? Dacă am fi scris şi noi la vârsta noastră cu toporul, precum cei de azi, interpretarea asta s-ar fi impus imediat. Dar eu nu spuneam aşa ceva în analiza mea psihanalitică, care era complet neutră moral, cum se şi cuvine; observam numai identificarea cu captorul la Noica, această formă insidioasă de persuasiune în medii coercitive, în care ajungi să fii recunoscător temnicerului (fratele Alexandru) că nu te bate mai tare, că nu-ţi distruge familia şi să-ţi doreşti singur să ajungi să-l înţelegi, să gândeşti ca el.
Marino, care era de un mare rafinament, nu mi-a spus o secundă: de ce nu dai mai tare în Noica, m-a întrebat doar simplu: de unde ştii? Şi i-am explicat tradiţia metodologică pe care se baza diagnosticul, partea solidă a psihanalizei, de deconstrucţie de discurs, nu ideologia. Şi mi-a spus: ai dreptate, toţi am trecut prin asta, toţi am fost recunoscători că suntem din nou lăsaţi să vedem lumina, să călătorim şi să scriem şi abia atunci am fost în mare pericol! Şi a scris imediat în Dreptatea sau unde scria el că acel capitol trebuie să fie lectură obligatorie pentru orice deţinut politic, ca să înţelegem ce ni s-a întâmplat! Nu aş fi scris niciodată despre asta, o discuţie ca de la medic la pacient, dacă băieţii lui Volodea Tismăneanu, fără să-i roage Pleşu şi Liiceanu, care nu au nevoie să fie apăraţi de bloggeri, ci din apucăturile lor de clienţi care caută patroni pe care să-i îndatoreze, nu se repezeau să scuipe pe mormântul lui Marino şi să-l facă securist! Ca răzbunare, imediat alţii au publicat discuţii cu totul similare ale lui Noica cu ofiţerii care îl vizitau! Şi iaca aşa îi umplem de mizerii pe puţinii noştri cărturari. (Va continua.)
