Cu riscul de a-mi supăra prietenele cu care refuz să ies la shopping preferând să stau la o terasă dotată cu plasme cu băieţii urmărind meciurile în fiecare seară de la 21.30, nu-mi pot înfrânge această plăcere dulce-vinovată. Sigur că nu am fost mereu aşa şi că în viaţa mea dinainte eram şi eu o femeie decent-plicticoasă.
Viaţa mea s-a schimbat însă când am primit prima mea lecţie de fotbal de la un englez (dacă nici un englez nu te poate convinge să iubeşti fotbalul, asta înseamnă că eşti un caz pierdut). Eram la Bruxelles şi am intrat cu nişte amici
într-un bar să bem o bere. Cârciuma era plină ochi cu suporteri ai echipei de fotbal FC Liverpool care urmăreau meciul dintre Anderlecht şi echipa lor de suflet din Champions League. Cântau, urlau, era o nebunie de nedescris. În nici 5 minute eram cocoţată pe un scaun de la bar, cu câteva halbe în faţă dăruite de englezi şi cu un fular branduit FC Liverpool în jurul gâtului. Unul dintre băieţi m-a întrebat: „Cu ce echipă ţii?”. M-a băgat un pic în ceaţă, dar i-am răspuns: „Acasă ţin cu Steaua, dar îmi mai place şi Oţelul, că e din oraşul meu şi trebuie să dau dovadă de patriotism local. Din afară îmi plac Chelsea, dar şi Deportivo La Coruna…” „Păi nu eşti suporter adevărat, eşti doar un chibiţ”, m-a taxat englezul. „Eu ţin doar cu Liverpool şi cu echipa naţională. Celelalte echipe pur şi simplu nu există pentru mine”, a adăugat. „S-o luăm altfel”, i-am spus. „Ai o gagică oficială?” „Da.” „Şi nu o mai înşeli din când în când?” „Ba da.” „Păi vezi? Şi nu poţi face la fel şi cu Liverpool?” Atunci, englezul s-a uitat trist la mine şi mi-a spus scurt: „Tu chiar nu înţelegi nimic. Fotbalul e un lucru serios”.
