Trebuie să ne trezim şi să privim în faţă adevărul: combinaţia de corupţie, stat ineficient, politicieni iresponsabili şi criza economică globală fără precedent are un efect de bombă nucleară asupra României. Soluţiile la această criză teribilă care nici vorbă să dea semne de îmblânzire nu pot fi decât radicale, pe măsura gravităţii momentului. Una dintre ele: angajarea unor miniştri străini şi formarea unui guvern după modelul unui consiliu director de companie multinaţională. Vi se pare o idee nebunească? În nici un caz nu este mai şocantă decât iresponsabilitatea cu care actuala clasă politică a împins şi împinge România spre faliment. În plus, s-a mai întâmplat o dată. În cu totul alt context, este drept, în urmă cu aproape 150 de ani, mai-marii ţării au apelat la un străin pentru a scoate ţara din impas: Regele Carol I. Mintea lor de pe urmă a adus României cea mai lungă şi consistentă perioadă de modernizare din istoria sa.
Astăzi, lucrurile s-ar putea petrece aşa. Realizând că am ajuns pe marginea prăpastiei, partidele parlamentare formează un consiliu de guvernare, care are misiunea de a stabili obiectivele Executivului multinaţional. Nu ar fi uşor să se pună de acord, însă în mod cert le-ar fi mai simplu decât să guverneze împreună, după cum ne arată istoria eşecurilor tuturor coaliţiilor postdecembriste. După care solicită unei firme de recrutare internaţională găsirea candidaţilor potriviţi pentru fiecare portofoliu în parte. Odată identificaţi oameni care au performat în posturi similare în alte ţări, li se face o propunere financiară de nerefuzat şi se încheie contracte ca la carte, cu sarcini clare, cu rezultate măsurabile şi cu bonusuri generoase pentru atingerea ţintei. În plus, fiecărui ministru îi va reveni obligaţia de a-şi angaja o echipă de asistenţi români pe care îi va recruta personal, care îl vor seconda în misiunea sa şi care vor continua să conducă ministerele după încetarea contractului său.
De ce nu tehnocraţi români? În nici un caz pentru că nu am avea profesionişti valoroşi, care sunt de o mie de ori mai buni decât guvernanţii actuali. Ci pentru că „boierii” nu le vor tolera măsurile de reformă care îi vor afecta pe ei sau partidele lor, iar după o lună de la instalarea în funcţie i-ar mazili.
Un caz elocvent este cel al lui Dacian Cioloş. El se numără acum printre cei mai apreciaţi comisari europeni. Acasă însă, prestaţia sa ca ministru al Agriculturii a fost modestă. Şi nu pentru că nu ar fi vrut să facă treabă sau pentru că nu ar fi ştiut cum, ci pentru că primul pas către performanţă ar fi fost restructurarea din temelii a ministerului. Iar acest lucru nu i-a fost permis. Asta este datina locului: cum te atingi de pilele partidului sau de cele transpartinice ale marilor combinatori, zbori. Cel care va îndrăzni să intre cu buldozerul în şerpăria dintr-un minister şi să ia în piept furtuna de ameninţări şi linguşeli ce se va abate asupra lui va avea mult mai multe şanse de reuşită dacă va fi venit de pe alte meleaguri. Explicaţia stă şi în complexul nostru de inferioritate care ne face să ne uităm la străini cu mai mult respect şi să nu îndrăznim să ne purtăm cu ei cum ne-am purta cu unul de-al nostru. Numirea unui ministru detaşat complet de bătăliile politice româneşti, dar şi de obligaţiile financiare faţă de cei ce l-au numit ar rezolva în mare măsură cele mai acute probleme. Începând cu cele legate de plasarea clientelei politice în favoarea unei formaţiuni şi în defavoarea alteia şi terminând cu cea mai importantă: jefuirea banului public.
Un program-şoc de reconstrucţie a principalelor instituţii din România este tot ce ne-ar trebui în primă fază. Redimensionarea aparatului administrativ, noi proceduri de achiziţii şi în recrutarea de personal, analizarea la sânge a costurilor şi implementarea unor instrumente de evaluare a performanţelor pentru fiecare angajat şi pentru instituţie în ansamblul său sunt suficiente ca să zgâlţâie din temelii un stat anchilozat. Toate pot fi atinse într-un termen de doi-trei ani. Suficient de scurt pentru ca românii să nu îşi piardă răbdarea şi să poată vedea rezultate rapide, dar şi de lung ca să rupă tradiţia politizării aparatului birocratic şi să dea răgaz formării unei noi garnituri de funcţionari publici de vârf.
Dacă monarhia nu mai este o soluţie pentru România, din cauza rupturii ireparabile produse în anii comunismului, actualul context istoric, dominat de globalizare, oferă alte oportunităţi. Într-o lume în care performanţele economice şi administrative se măsoară cu aceeaşi riglă, în care aşteptările cetăţenilor de la guvernanţi se omogenizează pe zi ce trece, specificităţile naţionale au devenit aproape irelevante atunci când vine vorba de buna guvernare. Poate mai contează un pic în gestionarea unei instituţii ca Ministerul Culturii, însă nu influenţează cu nimic conducerea unui minister economic. Matematica din spatele politicilor fiscale este aceeaşi de multă vreme. Mecanismele de stimulare economică, de asemenea. Problemele cu care se confruntă sistemele de sănătate din ţările dezvoltate sunt trase la indigo. Soluţiile de relansare economică le poţi număra pe degetele de la o mână. Ce diferă însă spectaculos sunt seriozitatea şi onestitatea oamenilor politici care gestionează aplicarea măsurilor propuse de specialişti.
Un pact între principalele forţe politice de a lăsa profesionişti aflaţi deasupra oricăror bănuieli de partizanat politic să-şi facă treaba şi să transforme statul într-o întreprindere eficientă şi orientată spre satisfacerea nevoilor cetăţenilor ar produce minuni şi în România.
În acelaşi timp, este evident şi de ce varianta unui guvern format din specialişti străini le va părea multora o utopie şi atât. Într-o ţară cu politicieni care refuză să colaboreze pe iniţiative mult mai puţin revoluţionare şi complicate, în care nici măcar perspectiva de a guverna peste o ţară falimentară nu îi împiedică să fure cu frenezie, a accepta să cedeze puterea executivă unor oameni pe care nu îi controlează, alături de care nu ar mai putea fura, care pot lua oricând măsuri care să le arunce în aer reţeaua de susţinători politici pe care s-au chinuit din greu să şi-i planteze în administraţie presupune resurse imense de înţelepciune, responsabilitate, altruism şi patriotism. De care, este limpede, foarte puţini politicieni români dispun. De aceea, este foarte posibil ca o astfel de idee să rămână până la capăt o utopie.
Există însă şi un „dar”. Ritmul în care România se rostogoleşte acum la vale s-ar putea să ne aducă, mai curând decât credem, în punctul în care absolut toată lumea va înţelege că numai o soluţie cu totul ieşită din comun ne-ar mai putea salva.