Prima dată l-am „cunoscut” pe Adrian Mustaţă prin intermediul unui „panou” aflat în casa unor prieteni, pe care erau prinse, într-un joc fascinant, mai multe tablouri. Nişte tablouri atât de mici şi de frumoase, încât nu-mi puteam desprinde ochii de la ele. Erau miniaturi, pe care am aflat că le achiziţionaseră de la Muzeul Satului, de la un pictor pe nume Adrian Mustaţă. Şi deşi nu prea am memoria numelor, acesta mi-a rămas în minte. Lucrările văzute m-au atras, creân- du-mi o stare de încântare şi o anumită linişte pe care o emanau, dar şi curiozitatea. Nu am în general aplecare spre lucrurile care cer foarte multă răbdare şi migală şi, firesc, eram curioasă să văd cum poate cineva să deseneze lucruri existente în realitate, la dimensiuni atât de mici. Aveam să-l cunosc peste ceva timp, căutându-i expoziţiile. Un personaj modest, discret, care se însufleţeşte abia atunci când te vede interesat de lucrările lui, despre care poate vorbi ore în şir.
Desenează de când se ştie. Chiar dacă nu asta a fost prima pasiune. Vorbind despre ea, precizează: „M-au pasionat dintotdeauna motoarele şi tot ceea ce înseamnă lumea tehnicii văzute şi nevăzute. Tatăl meu avea pasiunea mecanicii auto-moto şi cred că de aici am luat microbul”. Era fascinat în copilărie ori de câte ori tatăl său „meşterea” la diverse motoare şi i se alătura fără nicio reţinere. Şi cum prima dragoste nu se uită niciodată, motoarele, în special motocicletele, reprezintă şi acum, la maturitate, un lucru care îi face mare plăcere, şi zona în care oricând s-ar lua la întrecere cu cineva mult mai tânăr, convins că l-ar depăşi.
Alăturarea celor două hobby-uri poate părea ciudată. Când îl asculţi însă pe Adrian Mustaţă vorbind firesc, chiar dacă cu destulă zgârcenie, despre pasiunile lui, nu ţi se mai pare aşa. Pentru că ele au în comun călătoriile, migala şi minuţiozitatea, lucru pe care îl mărturiseşte în deschiderea catalogului realizat de curând, denumindu-l „jurnal de călătorie al unei vieţi”, ce reprezintă „o fereastră către frumuseţile nevăzute ale lumii văzute”.
Adrian Mustaţă lucrează de când se ştie ca proiectant. Nu are studii de pictură. Are doar pasiunea şi bucuria de a face miniaturi sau, cum spune el, „Am încercat să fiu un simplu călător, observator fin al lumii înconjurătoare, descoperind în dorul de frumuseţe minuni din locuri de basm, pe care le-am transpus în tuş şi culoare”. Până la a folosi tuşul şi culoarea – acuarelele – există însă călătoria de documentare. Adrian este în permanenţă înarmat cu un binoclu, un aparat de fotografiat, hârtie, creioane şi carioci, lucrurile care, atunci când ceva din jurul lui îi stârneşte interesul, îi sunt necesare pentru a schiţa ceea ce mai târziu va fi un tablou miniatural. Ce anume îi stârneşte interesul? Ne spune chiar el: „Mă pasionează tot ceea ce este vechi: clădiri din sate şi oraşe, biserici, obiecte de prin târgurile de antichităţi, tot ceea ce are patina timpului şi care, în opinia mea, are valoare de document”. Regretul său este că „rar mai găseşti clădiri vechi care să-ţi atragă atenţia chiar şi în aşezările rurale!”.
Adrian Mustaţă ilustrează lumea reală, uriaşă, în imagini cât bobul de orez, cea mai mică miniatură a sa fiind de 1,5 cm/2 cm. Cetăţi, străzi, biserici, sate, peisaje sunt reproduse la dimensiuni liliputane. La una din expoziţiile de la Muzeul Satului, directorul de pe atunci al muzeului, Aurelia Cosma, spunea despre el că este „o adevărată mână văzătoare care cu peniţa sa magică mângâie cu precizie, rafinament şi eleganţă tot ceea ce este frumos în trecutul nostru”. Încordate în rame elegante sau în unele din lemn de brad, cu aspect rustic, miniaturile lui Adrian Mustaţă ne aduc în faţa ochilor imagini document, de o frumuseţe ce poate mângâia şi cel mai rafinat simţ estetic, ce ne tentează să le luăm cu noi pentru ca din când în când, aşezate în căminul nostru, să ne bucure privirea şi să ne încălzească sufletul. Deşi va fi greu să-l convingem, pentru că „le dau greu, mi se rupe sufletul”, spune de fiecare dată când trebuie să se despartă de ele.
