Ziarul francez Le Monde publica în urmă cu o săptămână, sub titlul „Austeritatea duce la dezastru”, un interviu cu laureatul Premiului Nobel Joseph Stiglitz. Şi de această dată, Stiglitz este consecvent cu poziţia adoptată încă de la începutul crizei financiare în Statele Unite: depăşirea crizei nu poate fi realizată decât prin intervenţia masivă a guvernelor care trebuie să preia rolul de a finanţa economia şi de a stimula consumul şi investiţiile. Discuţiile din cadrul UE privind adoptarea unor măsuri de austeritate sunt contraproductive şi riscă să conducă la dezastru.
Ma întristează să văd cât de puţine idei au economiştii când vine vorba de răspunsul la crizele economice şi financiare. De la înălţimea autorităţii sale, Joseph Stiglitz recomandă acelaşi lucru de ani buni, în pofida tuturor dovezilor care arată că această soluţie ce a fost aplicată în ultimii ani în majoritatea ţărilor dezvoltate nu a condus la ieşirea din criză, ba chiar a pregătit terenul pentru o nouă criză ce s-ar putea să fie mai gravă şi mai îndelungată decât cea prin care am trecut. Grecia este doar un prim exemplu, dar situaţia este complicată şi în unele dintre cele mai mari economii din lume, precum Marea Britanie şi Statele Unite, care au acumulat deficite şi datorii foarte mari în încercarea de a salva de la faliment sectorul financiar şi de a stimula reluarea creşterii economice. Rambursarea unor datorii care depăşesc cu mult produsul intern brut anual al unei ţări reprezintă o povară care va greva timp de ani de zile investiţiile, consumul şi creşterea economică.
Nu poate fi ignorat faptul că tocmai politicile de „stimulare” adoptate în trecut au creat condiţiile pentru criza financiară declanşată în 2007. Într-adevăr, încercând să prevină o recesiune în 2001, după prăbuşirea pieţelor bursiere americane („criza dotcom”), atacurile teroriste de pe 11 septembrie şi scandalurile corporatiste de tip Enron, banca centrală a SUA a adoptat o politică monetară expansionistă, reducând dobânda la care finanţa băncile comerciale până la un nivel mai mic decât rata inflaţiei. Aceasta însemna că, în practică, băncile comerciale erau „subvenţionate”, ele realizau un câştig pentru simplul fapt că împrumutau bani de la banca centrală! Evident că în aceste condiţii au făcut tot posibilul pentru a transfera cât mai mulţi bani sub formă de credite cu dobândă scăzută către consumatorii casnici şi către întreprinderi. Iar aceştia, la rândul lor, s-au îndatorat peste măsură şi s-au lansat în proiecte riscante şi neviabile, care au determinat creşteri nejustificate de preţuri, de la imobiliare la acţiuni bursiere sau la materii prime (petrolul ajunsese la peste 150 dolari barilul). Cu unele variaţii, astfel de politici de stimulare artificială a creşterii au fost aplicate în mai toate ţările, cu aceleaşi consecinţe în sporirea gradului de îndatorare publică sau privată şi aceleaşi baloane nesustenabile de preţuri ale activelor financiare.
De peste 70 de ani, guvernele din toată lumea experimentează politicile de inspiraţie keynesistă de ieşire din criză prin tipărirea şi cheltuirea banilor de către guverne. Şi tot de atâta vreme s-a văzut că astfel de politici nu fac decât să pregătească terenul pentru următoarea criză, mai mare şi mai costisitoare. Criza americană din 2001 este legată de schimbările induse de criza asiatică din 1997-1998, aşa cum criza din 2007 este o consecinţă a măsurilor adoptate după 2001. Cu toate acestea, precum un medic ce i-ar recomanda unui pacient drogat creşterea dozei pentru a evita sevrajul, economiştii care fac recomandari guvernelor rămân blocaţi în soluţia sporirii cheltuielilor guvernamentale! Iar guvernele tind să prefere această soluţie care le permite să amâne deznodământul.
Economiştii (din a căror tagmă recunosc că fac parte şi eu) ar trebui să fie mult mai modeşti şi mai prudenţi în recomandările de politică economică pe care le fac. Dacă economiştii ar fi avut soluţii, America, cu cei mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel, nu ar fi trebuit să se afle niciodată în criză. Nu pot decât să subscriu la poziţia plină de bun-simţ a unui comentator (care semnează „eu”) la unul dintre articolele mele anterioare: „Nimeni nu are cheia cea mai bună pentru criza din România, este o chestiune care ţine de încercare, potrivire, fler şi spirit de observaţie şi, mai ales, ţine de specificul fiecărei ţări”. Soluţiile reale de depăşire a crizei nu vor veni din partea unui economist, a unui politician sau, în general, a unui grup restrâns de persoane, deşi fiecare dintre aceştia are rolul său în dialogul social din care vom învăţa cum să acţionăm.
