România vine după 20 de ani cu o lege a lustraţiei, singura ţară, alături de Bulgaria, într-o asemenea situaţie, când unii dintre conaţionalii noştri care ar fi trebuit să fie în mod direct vizaţi de o astfel de lege au ieşit deja la pensie sau au avut vreme să-şi formeze învăţăcei, ca şi cum partea tehnică a ştiinţei lor ar avea o valoare în sine, demnă de transmis. România vine aici cu o lege trântită ca o cireaşă peste tort, căutând să arate că îşi încheie socotelile cu trecutul, lăsând însă ca în practică totul să rămână împotmolit în tehnicalităţi. Nu aşa s-a întâmplat în alte părţi.
În funcţionarea instituţiilor lustraţiei, ţările Europei Centrale şi de Est se pot împărţi între cele care au căutat să încheie în mod politic socotelile cu oamenii trecutului imediat după căderea comunismului, aducându-i pe aceştia în faţa tribunalelor şi împiedicându-i să mai ocupe funcţii publice – exemplul principal fiind aici Polonia -, şi ţări precum Cehia, care au căutat să arunce lumina asupra trecutului fără să implice justiţia. În ambele cazuri, lucrul s-a făcut atunci, imediat, fără a aştepta să treacă o generaţie pentru a ajunge în situaţia de astăzi care constă în a spune: haideţi să îngropăm trecutul pentru că aceşti oameni sunt acum prea bătrâni pentru a mai merita să atragem atenţia asupra lor. Oricum – spune această ideologie împăciuitoare -, dintr-o perspectivă europeană, vânătoarea de călăi comunişti ar trebui să înceteze, aşa cum a încetat tacit şi vânătoarea de călăi nazişti. Apropiata lor dispariţie biologică ar trebui să fie suficientă, aşa încât haideţi să-i lăsăm în pace.
E drept, acesta a fost raţionamentul multor ţări din regiune. Cehia a adoptat astfel un demers nonjuridic, căutând mai degrabă să vindece rănile trecutului şi să împiedice în acelaşi timp repetarea lui mai degrabă decât să pedepsească şi să caute răzbunare. Pe lângă asta, Tribunalul din Praga, instanţa care de la început a analizat dosarele presupuşilor foşti colaboratori ai poliţiei secrete, a cerut în permanenţă mult mai multe dovezi decât simpla prezenţă a unor nume pe listele informatorilor şi ale colaboratorilor cu fostul regim şi nu a distrus vieţi şi cariere pentru aceasta.
E drept, demersul riguros-legalist adoptat în Cehia contrastează total cu cel aplicat sistematic în Germania, prima ţară care a permis accesul la arhivele securităţii, STASI, încă din 1992. Multe voci cer însă astăzi în Germania ca organismul care administrează arhivele poliţiei secrete să fie desfiinţat şi ca respectivele arhive să fie vărsate direct în Arhivele Federale. Ceea ce contează este că a fost lansat un dialog naţional şi că puţină lume doreşte condamnarea la închisoare a vechilor colaboratori, turnători şi tovarăşi de drum ai serviciilor secrete represive şi ai poliţiei politice.
Aşa încât şi la noi, desigur, se poate veni cu interogaţii cum ar fi: merită încă să mai răscolim asta? Răspunsul nu poate fi decât: da!… Da, de-ar fi şi numai pentru că nu avem dreptul să uităm. Un „da” răbdător, care ar aştepta încrezător schimbarea de generaţii. Răul nu se transmite genetic şi dispariţia de pe scena politică a generaţiei compromise nu poate decât să pună ordine în spirite şi să ne facă să ne asumăm identitatea actuală: un popor încă temător, care crede că are în continuare nevoie de vechii politicieni compromişi.