Ea este Nadia Comăneci. Chiar dacă a abandonat de mulţi ani activitatea competiţională, a rămas aceeaşi vedetă a sălilor de gimnastică din întreaga lume, dar şi a întâlnirilor mondene sau de afaceri, prezenţa ei fiind salutată cu aceeaşi căldură oriunde pe mapamond.
Nadia şi soţul său, Bart Conner, sunt proprietarii academiei de gimnastică „Bart Conner”, ai companiei „Perfect 10 Production” şi ai câtorva magazine de echipamente sportive şi editori ai Magazinului de Gimnastică Internaţională. În paralel, Nadia este implicată într-o serie de activităţi de caritate, ea fiind fondatoarea unei clinici din Bucureşti pentru ajutorarea copiilor orfani din România. „Zeiţa de la Montreal” se ocupă şi de promovarea sportului pentru persoanele cu dizabilităţi, fiind vicepreşedinte al Consiliului Director al Special Olympics.
Eşti la fel de celebră în lume ca pe vremea când concurai. Cum ai reuşit să rămâi vedeta de altădată?
Pentru mine totul a venit de la sine. Am muncit însă mult. Nu este mai puţin adevărat că şi alţii muncesc din greu, dar nu reuşesc să se menţină în atenţia publicului. Mă uit în jur şi observ că este foarte greu să‑şi aducă cineva aminte de tine după ce îţi închei activitatea sportivă, oricât de celebru ai fi fost ca sportiv, şi sunt mândră că eu am reuşit să rămân aproape la fel de cunoscută. Cred că în mare măsură faptul că m-am menţinut în top se datorează şi omului potrivit pe care l-am avut alături.
Ai o academie de gimnastică. Te-a bătut vreodată gândul să încerci să revii în sală ca antrenoare?
Am fost antrenoare după ce m‑am retras, până în 1989, când am plecat în America. Acum cred că sunt mai utilă să particip la competiţii în calitate de ambasadoare a acestui sport şi să-mi spun părerea vizavi de anumite schimbări care se decid la nivel de conducere a federaţiei internaţionale, cum ar fi, de pildă, cele din codul de punctaj. Cât despre academia noastră de gimnastică, eu nu am antrenat niciodată acolo. Avem 32 de antrenori care pregătesc peste 1.500 de gimnaşti şi gimnaste. Ei sunt angajaţi să facă business-ul să meargă.
Este o diferenţă mare între pregătirea pe care o fac gimnastele în SUA şi cea care se face în România?
Foarte mare. În primul rând în SUA nu a mers sistemul de pregătire centralizată a loturilor reprezentative, ca în România. Marta Karolyi, care coordonează echipa naţională americană, nu face decât o singură dată pe lună antrenament centralizat, pentru a verifica stadiul de pregătire al gimnastelor. Diferenţa este însă că în Statele Unite sunt peste 4 milioane de copii care fac gimnastică la cluburi în aceleaşi condiţii ca şi componenţii loturilor olimpice ale României şi n-au nevoie de cantonamente speciale.
Cu atâtea activităţi care te ţin multă vreme departe de casă, ai timp să te ocupi de băieţelul tău?
Sigur că da. Dylan este în permanenţă cu mine sau cu soţul meu. Cred că în patru ani doar de două ori a rămas singur, fără nici unul dintre noi. O dată a fost anul trecut, când am mers la Copenhaga pentru a susţine candidatura oraşului Chicago la organizarea Jocurilor Olimpice de vară din 2016. Atunci i-am cunoscut pe preşedintele Barack Obama şi soţia acestuia, Michelle. Am fost foarte încântată când Michelle mi-a mărturisit că i-a plăcut dintotdeauna gimnastica şi că a urmărit evoluţia mea de la Olimpiada de la Montreal. Mai mult, Michelle mi-a spus că a vrut să se apuce de performanţă pentru că voia să facă şi ea coborârea mea de la bârnă, dar i s-a spus că a crescut prea înaltă pentru gimnastică. Oricum, am fost foarte mândră să-i cunosc şi să stau alături de soţii Obama.
Unde este acum acasă pentru Nadia Comăneci?
Şi în Statele Unite, şi în România. Acasă, în Oklahoma, locuiesc în cea mai mare parte a timpului. Acolo îmi încarc bateriile şi mă simt bine alături de prieteni. În România este de asemenea acasă, pentru că acolo sunt părinţii mei. De când s-a născut Dylan însă, merg tot mai rar la ai mei şi stau maximum şapte zile, pentru că nu pot să-l iau întotdeauna cu mine şi nu vreau să stau prea mult departe de el.
Lui Dylan îi place la bunicii din România?
Din păcate, pentru el părinţii mei sunt nişte străini. Mi-ar plăcea când vin cu treabă în România să-l las cu ai mei, cum se întâmplă de regulă în familiile de la noi, dar nu se poate, pentru că nu-i cunoaşte. În plus, încă nu vorbeşte româneşte, deşi înţelege tot. Cu toate acestea, lui Dylan îi place în România.
Nadia, ştii că a fost o vreme când s-a afirmat că gimnastica schilodeşte copiii, lucru care a dăunat mult imaginii acestui sport. Tu ce poţi să spui vizavi de subiect?
N-am ce să spun decât că eu mă simt perfect. Nu mă doare nimic şi nu cred că cineva poate spune despre mine că nu m-am antrenat la maximum. Pentru mine gimnastica a fost totul. Mi-a dat curajul şi ambiţia să merg întotdeauna mai departe şi să trec peste momentele dificile şi am reuşit. Nici nu vreau să mă gândesc ce aş fi devenit dacă n-aş fi făcut gimnastică.
Spre ce sport o să-l îndrepţi pe Dylan?
Dylan fost şi în sala de gimnastică, dar îi place să dea şi cu piciorul în minge. A primit una cu autograf de la Gică Hagi când i‑am tăiat moţul şi de atunci nu se mai desparte de ea. Deocamdată nu are decât 4 ani şi cred că e prea mic să ne gândim la ceva mai mult decât la o joacă. Oricum, Dylan îşi va alege singur drumul în viaţă. Eu şi Bart doar o să încercăm să-i arătam nişte direcţii spre care să se îndrepte.
Deşi locuieşti în America, ai rămas foarte aproape de gimnastica românească şi nu ai ezitat să-i ajuţi pe gimnaştii şi gimnastele noastre de câte ori au avut nevoie de sprijin.
Într-adevăr, şi eu, şi Bart am căutat să ne folosim relaţiile personale de aici pentru a ajuta sportivii români, mai ales dacă a fost vorba de probleme de sănătate, cum s-a întâmplat cu Marian Drăgulescu sau Sandra Izbaşa. Oricum suntem în legătură apropiată cu federaţia română de specialitate şi de câte ori ne solicită ajutorul încercăm să ne facem utili.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când s-a născut băieţelul meu. Dacă nu era el, ar fi fost căsătoria şi tot aşa.
Care este cel mai mare regret?
N-aş putea spune. Nu cred că pot vorbi despre regrete pentru că, şi dacă am luat o decizie care pe moment a fost rea, până la urmă s-a dovedit că a fost bună în alte direcţii.
O dorinţă încă nerealizată?
Că băieţelul meu nu vorbeşte încă româneşte. Eu vorbesc cu el româneşte, înţelege tot ce-i spun, dar îmi răspunde în engleză.
Poţi spune trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie?
O fotografie a familiei, un compas de navigaţie şi ochelarii de soare.
De ce te temi cel mai mult în viaţă?
Că nu voi putea să prind fiecare moment din viaţa copilului meu.
Care este ultima carte pe care ai citit-o?
Am citit o carte de acţiune, însă nu-mi amintesc cum se numeşte. Pe de altă parte, vă pot spune cu certitudine că aseară i-am citit lui Dylan „Albă ca Zăpada”, în româneşte. Îi plac la nebunie poveştile.
Care a fost modelul în carieră?
Nu pot să spun că am avut vreun model în cariera de gimnastă. Am admirat-o însă enorm pe Eunice Kennedy, care în 1968 a fondat întrecerile olimpice pentru persoanele cu dizabilităţi. Poate de aceea m-am implicat în acest domeniu şi am ajuns vicepreşedinte al Special Olympics International.
