Creşterea taxelor şi impozitelor ar duce la reducerea investiţiilor şi a consumului, la creşterea şomajului şi prelungirea recesiunii cu încă un an. Preşedintele Băsescu a declanşat ieri războiul împotriva extinderii rolului statului.
Regula de aur este simplă: în criză, nu creşti impozitele şi taxele, ci le scazi cât poţi, ca să stimulezi investiţiile şi consumul. Cum companiile nu (mai) au bani, banca centrală reduce ratele dobânzilor şi tu, stat, canalizezi banii prin politica fiscală spre nenorocitele alea de investiţii care îţi creează locuri de muncă şi îţi asigură consumul. Unele dintre aceste investiţii – poate cele mai multe – se vor pierde pentru totdeauna, bani aruncaţi la canal, dar, mai important, altele vor reuşi să producă profit sănătos – fără proptele, subvenţii, ajutoare de stat ori bailout -, vor relansa producţia şi creşterea economică. Cu alte cuvinte, laşi piaţa să îşi creeze singură anticorpii anticriză, iar rolul tău, ca stat, se reduce la funcţia de asistent: administrezi vaccinul fiscal şi monetar şi faci ajustări minimale acolo unde slăbiciunile regionale ameninţă starea generală. Rănile vor fi adânci şi dureroase, dar într-un timp relativ scurt se vor închide şi se vor vindeca. Piaţa, însănătoşită şi revigorată, va avea grijă de asta.
Dar eşti „stat social”, e criză şi n-ai bani la buget, în schimb ai de plătit salariile bugetarilor şi pensiile, ai datorii scadente care trebuie achitate, nevoia te strânge din toate părţile şi totul arde. Ce faci? O opţiune este să rămâi fidel regulii de aur, şi atunci eşti obligat să-ţi reduci la sânge cheltuielile, chiar dacă asta înseamnă restructurarea severă a administraţiei, concedieri în masă, îngheţarea salariilor şi a pensiilor şi orientarea proiectelor de investiţii naţionale spre cele care sunt susceptibile să susţină cel mai bine şi mai repede însănătoşirea economică. Reduci sau desfiinţezi programele sociale finanţate de stat şi le susţii fiscal pe cele care încurajează munca în domenii eficiente, de preferinţă în sectorul privat. Cu alte cuvinte, dacă omul vine să-i dai ajutor social, atunci îl trimiţi la plimbare; dacă vine să-ţi ceară sprijin să înceapă o afacere, atunci i-l acorzi. Solidaritatea nu înseamnă numai că statul îşi asumă rolul confortabil de a redistribui bogăţia, ci şi că în momente grele înţelege să încurajeze crearea ei.
A doua opţiune este să începi să cheltuieşti în neştire: te împrumuţi de unde apuci, lansezi programe costisitoare pentru salvarea sectoa¬relor falimentare, măreşti aparatul birocratic cu agenţii inutile, finan¬ţezi proiecte sociale generoase şi investiţii faraonice. La limită, angajezi o grămadă de oameni să sape gropi şi apoi altă grămadă să le acopere, aşa cum recomanda Keynes, numai ca să stimulezi consumul. Te feliciţi că ai păcălit piaţa şi te rogi să se termine criza înainte să intri în faliment. Dacă eşti Barack Obama, s-ar putea să scapi basma curată, dar nu pentru că ai aruncat cu bani, pe care, de altfel, nu îi ai, pe fereastra ideologică numită „big government”, ci pentru că economia reală americană s-ar putea să fie într-atât de competitivă, iar productivitatea într-atât de ridicată încât să-şi revină în pofida politicii guvernului federal. Dar dacă eşti Grecia, nu mai ai scăpare. Mai devreme sau mai târziu, piaţa se răzbună şi minciuna este dezvăluită. Falimentul real al Greciei este atât de serios şi de fundamental încât nici măcar cele 110 miliarde de euro bailout nu au convins pieţele. Grecii nu par să înţeleagă nici acum că ceea ce i-a îngropat nu a fost economia de piaţă, ci acţiunea nocivă a statului, care i-a încurajat pe cetăţeni să creadă că pot păstra şi mânca tortul în acelaşi timp.
Concluzia este limpede. Rolul statului în criză trebuie să fie să încu¬rajeze – prin taxe şi dobânzi mici – mecanismele pieţei să revigoreze economia. Orice alt rol şi-ar asuma, acesta ar face din stat nu doar un obstacol în calea spre ieşirea din criză, ci un inamic al redresării.
În România, statul a fost în mod constant în ultimii 20 de ani un inamic al dezvoltării economiei şi al cetăţeanului. În noiembrie anul trecut, Traian Băsescu declara că statul a ajuns o povară pentru români şi a promis reformarea lui. Prin anunţul de ieri privind reducerea drastică a sectorului bugetar, preşedintele a declanşat războiul împotriva reflexului de a extinde rolul statului în societate şi a făcut primul pas spre modernizarea acestuia. Românii trebuie să-şi aleagă acum, la rândul lor, bătălia: împotriva responsabilităţii şi libertăţii, ca în Grecia, sau împotriva sărăciei şi dependenţei de stat.
