Draga Olteanu Matei: „Defectul meu major este că sunt leneşă“

O carieră răsplă­tită anul acesta cu Premiul Gopo, o carieră care nu s-a terminat însă, Draga Olteanu Matei continuând să lucreze la Piatra Neamţ, acolo unde trăieşte, scrie scenarii şi conduce un teatru de neprofesionişti.

Cum a primit publicul din Piatra Neamţ „Teatrul Vostru”, trupa de neprofesio­nişti pe care îi coordonaţi, în condiţiile în care oraşul are un teatru profesionist foarte apreciat, cu tradiţie?
Draga Olteanu Matei: De necrezut! Nu m-am aşteptat să fim primiţi cu atâta căldură. Am avut o perioadă mai lungă de pauză, din motive de organizare la Casa de Cultură. Acum, ne pregătim cu toţii să punem în scenă „Visul unei nopţi de iarnă”, de Tudor Muşatescu, şi „Omul care a văzut moartea”, de Victor Eftimiu.

V-aţi gândit când aţi înfiinţat acest teatru la un repertoriu anume?
D.O.M.: Eu pun numai comedii româneşti, pentru că am impresia 
că au fost uitate. Au cam fost lăsate deoparte, şi cred că nu este drept să se întâmple acest lucru. Apoi, sunt convinsă că publicul aşteaptă comedii. După cutremurul din 1977, eu spuneam că este timpul actorilor de dramă. Nu mi-a venit să cred când maestrul Beligan a spus „nu, jucăm comedii, pentru că oamenii au nevoie să se descarce, să se bucure”. 
Şi tot pe noi, actorii de comedie, ne-a băgat în faţă!

Textele contemporane nu vă tentează?
D.O.M.: Recunosc că nu am citit prea multe. Din cât am citit, mi se pare firesc ca ele să ilustreze epoca în care se desfăşoară. Şi găsesc că fac foarte bine. Pe mine nu asta mă deranjează. Mă supără când regizorul încearcă să transforme partitura. Şi de multe ori, în astfel de cazuri, mă gândesc că nu a înţeles nimic din ceea ce a citit şi, ca să scape uşor, inventează. Dar nu inventează pe tema dată. Asta mă supără.

Ce aşteptări are publicul român acum de la teatru?
D.O.M.: Eu cred că publicul vrea ceea ce a vrut întotdeauna. Omul citeşte un roman, o piesă, apoi aude despre o montare. Şi atunci se duce să vadă personajele în mişcare, se lasă furat de poveste, se apropie de personaje, intră aproape în pielea lor, le compară cu el însuşi, se încarcă cu poves­tea lor sau îşi răspunde la nişte întrebări, îşi rezolvă nişte probleme. Şi atunci el pleacă de la teatru încărcat. Dar îşi trage singur concluziile. Trist este când vine regizorul şi îţi bagă degetul în ochi şi poate că greşeşte, poate că nu a interpretat bine ceea ce a citit… Important este să ai pute­-
r­ea să înţelegi. Teatrul, după mine, în­seamnă a înţelege.

Teatrul pe care l-aţi slujit o viaţă de om. Cum aţi ajuns direct de pe băncile Institutului de Teatru pe scena Naţionalului?
D.O.M.: Am fost la Teatrul Naţional din 1957, de când am terminat Institutul şi până în 1990. Am intrat prin concurs. La acest concurs m-au adus doi mari oameni de teatru, Moni Ghelerter şi Alexandru Finţi. Regizor prim al Naţionalului era pe atunci Sică Alexandrescu, care voia să aducă pe altcineva. Iar eu am intrat ca proasta în scenă, comisia a zis da cu tot sufletul, şi nu a ieşit ce a vrut el. Spunea „Vai, ce talent are cutare!” şi te ţinea să duci tava. Eu aveam obiceiul să mă împiedic de covor, să-mi sară ceaşca, să intru de-andă­rătelea şi să râdă toată lumea din sală. Până la urmă a trebuit să recunoască talen­tul meu, dar au trecut ani mulţi până să ne înţelegem. Sigur că eu îl apreciam şi îl stimam. Era cel mai mare geambaş de actori.

Adică avea fler ca regizor?
D.O.M.: Geambaş de actori este una şi regizor mare, cu fler este cu totul altceva. Era Ion Şahighian marele actor aici! Moni Ghelerter, mă rog… Geambaş de actori este cel care ştie că dacă-l pune într-un rol pe un anumit actor, acesta „aduce” oameni la teatru şi astfel vin bani. Sică Alexandrescu cunoştea mult teatru şi în special Caragi­ale, din care a montat foarte mult. Avea caietele lui Caragiale, indicaţiile lui, apucase epoca respectivă. Şi noi am apucat. Bucuria, dar şi tristeţea, în acelaşi timp, este că mai poţi purta cu tine muzicalitatea acelor timpuri, acelui mod de a fi, de a vorbi, de a acţiona. Degeaba povesteşti cuiva… Ar trebui să existe un teatru care să joace tradiţional şi atunci tinerii ar avea de unde să înveţe, ar moşteni, ar prelua.

Ce lucruri credeţi că v-au ajutat în viaţă? Spuneţi-mi un defect major
pe care îl aveţi?
D.O.M.: Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte să aflu, să ana­lizez şi să trag concluzii. Una din aripile îngerului meu păzitor a fost acest lucru. Iar a doua aripă a fost bărbată-miu. Defectul meu major este că sunt leneşă. Unii zic comodă. De ce să ne exprimăm cu mă­nuşi?! Comoditate înseamnă lene. Şi întotdeauna mi-a fost frică să nu-l mânii pe Dumnezeu pentru că mi-a dăruit atât încât am putut să mă descurc uşor în me­seria mea şi în viaţă. Asta este, mi-a dat talent! Întotdeauna îmi fac reproşuri că sunt leneşă! Numai de nevoie pun mâna să fac ceva! Şi întotdeauna mă consolez cu ideea că omul s-a născut leneş. Trebuie să fac mari eforturi pentru a mă mobili­za! Dar în momentul în care mă apuc, fac.

Ce i-aţi spune unui actor tânăr, la început de drum?
D.O.M.: Fii cinstit cu tine însuţi! Şi nu crede chiar pe toată lumea care te laudă şi te ridică în slăvi. Am avut nişte părinţi foarte severi, care m-au iubit foarte mult. Şi eu la rândul meu, sunt foarte severă cu mine însămi. Pentru că altfel nu aş putea fi la fel şi cu ceilalţi. Sunt un om rău de gură, care îi spune în faţă omului ce gândeşte. Iar dacă îmi permit să-l judec pe altul – şi când îl judec ştiu de ce a greşit, unde a greşit – , trebuie mai întâi să mă judec pe mine. Şi i-aş mai spune ceva unui tânăr: nu da vina niciodată pe altul, pe împrejurări, pe rol. Sigur, poţi spune că rolul e prost, dar dacă poţi, evită-l, dacă nu, străduieşte-te să-l faci mai bun.
Eu am spus că atunci când voi intra pe scenă neanunţată şi sala nu va aplauda, atunci este momentul să mă retrag.

Aţi fost un actor cuminte? Aţi ascultat întotdeauna indicaţiile regizorului?
D.O.M.: Nu am fost cuminte niciodată, dar nici suficient de spontană nu am fost. Însă, după mine, un actor trebuie să se informeze atât de bine încât să nu-l păcălească neştiinţa autorului sau stângăciile regizorului. Pentru asta trebuie să aibă argumente, însă!

Care credeţi că este atu-ul principal al reuşitei unui spectacol de teatru?
D.O.M.: Atu-ul principal al unei piese de teatru este, în accepţiunea mea, autorul şi fidelitatea faţă de text a regizorului.

„Cum am fost dată eu afară de la Naţional”
Când am intrat în teatru, respectiv la Teatrul Naţional Bucureşti, nu prea ştiam ce înseamnă re­gulament de ordine interioară. Veneam la teatru ca la institut, întotdeauna în ultimul moment. De fapt, în teatru fiecare are tabietul lui, după cum este alcătuit omul respectiv. Unul trebuie să construiască, altul poate intra mai repede în rol, altuia îi este urât acasă cu nevasta sau cu bărbatul şi vine la teatru, că este bine – mai bei o cafeluţă, te mai machiezi… În piesa „Omul cu mârţoaga” eram distribuite trei actriţe pe acelaşi rol. Într-o dimineaţă m-am uitat la avizier şi pentru spectacolul de a doua zi nu figuram eu în distribuţie, drept pentru care a doua zi nu am venit şi, firesc, spectacolul nu s-a putut juca, nefiind nici celelalte actriţe. Era greşit trecut la avizier, de fapt eu trebuia să joc în spectacolul de a doua zi. Am protestat, susţinând că eram nevinovată. Pe atunci era regizor de culise fratele lui Tony Bulandra, Vasile Bulandra. Parcă văd şi acum cum m-a chemat la el în birou şi mi-a spus: „Fetiţo, tu ai tot timpul în faţă. Eu mai am doi ani până la pensie! Te rog să nu spui că este vina mea.”. Şi nu am spus. S-a făcut o şedinţă, m-au pus în discuţie la cadre. Drept pentru care am fost dată afară de la Teatrul Naţional. De fapt, voiau doar să mă sperie, am aflat mai târziu. Două săptămâni nu m-am mai dus pe la teatru şi toţi au crezut că am înnebunit. Cine pleca de la Naţional de nebun?! Văzând că nu mai vin, şefa de cadre de pe atunci a venit la mine şi m-a sfătuit să mergem să vorbim cu Zaha­ria Stancu. Acesta era foarte bine dis­­pus în ziua aceea şi când m-a întrebat ce am făcut i-am răspuns: „M-au retro­gra­dat, m-au amendat, m-au dat afară şi dacă aş fi fost bărbat cred că-mi tăiau şi…”. A izbucnit în râs şi după ce am promis că nu se va mai întâmpla, m-a trimis acasă, liniştindu-mă că lucrurile se rezolvă. Şi aşa a fost, iar din acea zi am venit la teatru cu o mare bucurie!