Simbolul halterelor româneşti, Nicu Vlad, a continuat ca antrenor şi manager seria succeselor dobândite ca sportiv. Fost campion olimpic ca sportiv, „Hercule din România” vrea acum un titlu şi ca antrenor. Participant la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice, unde a cucerit titlul olimpic la Los Angeles (1984 – categoria 90 kg), argintul la Seul (1988 – categoria 100 kg) şi bronzul la Atlanta (1996 – categoria 108 kg), câştigător a 17 medalii (11 de aur, 4 de argint şi 2 de bronz) la Campionatele Mondiale şi tot atâtea, din care 9 de aur, 6 de argint şi 2 de bronz, la Campionatele Europene, multiplu campion naţional şi balcanic, Nicu Vlad îşi doreşte victorii similare şi ca antrenor. După ce s-a retras din activitatea sportivă, Nicu Vlad, ales anul trecut vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere, a încercat şi mici afaceri, dar în ultima vreme s-a concentrat mai mult pe antrenorat şi activităţile din cadrul Federaţiei Române de Haltere.
Pentru majoritatea marilor sportivi, retragerea din activitatea competiţională reprezintă un mare hop. Cum l-a depăşit halterofilul Nicu Vlad?
A fost destul de uşor pentru mine. Mi-am anunţat retragerea din activitate în 1996, imediat după Jocurile Olimpice de la Atlanta, deşi ulterior mi-a părut un pic rău. Aveam 33 de ani şi mai puteam face performanţă, dar era prea târziu să revin asupra deciziei. Aveam ceva afaceri de transport internaţional între România şi Australia (n.r. – din 1991 până în 1996, Nicu Vlad a reprezentat şi Australia) şi voiam să mă ocup mai mult de acestea. Apoi a venit propunerea regretatului Lazăr Baroga, secretar general al Federaţiei Române de Haltere la vremea aceea, să fiu preşedinte onorific al federaţiei. Am acceptat, deşi nu ştiam în ce măsură voi putea ajuta. La scurtă vreme au apărut probleme de sănătate ale antrenorului principal al lotului naţional, Ştefan Achim. Mi s-a propus mie să-i ţin locul, la început cu titlu de provizorat. Am acceptat, chiar dacă nu ştiam prea bine ce am de făcut. După retragerea mea din competiţii continuasem însă să merg la sală să fac mişcare pentru că încă mă trăgea aţa. Aşa se face că eram în temă cu pregătirea lotului şi am preluat din mers funcţia de antrenor.
Este mai greu ca antrenor decât ca sportiv?
Sunt două lucruri diferite. Ca sportiv faci totul cum te taie capul, bineînţeles în colaborare cu antrenorul, şi eşti responsabil pentru propriile decizii. Ca tehnician ai o activitate complexă în care trebuie să ţii cont de o serie de factori. Pe de-o parte, este metodica, unde stabileşti stategiile de pregătire, iar pe de alta, este legătura dintre antrenor şi sportiv, care poate fi decisivă în obţinerea performaţelor. De multe ori antrenorul este şi mamă, şi tată, şi medic, şi psiholog, iar dacă partea de comunicare nu funcţionează, şansele de succes sunt aproape nule. La început mi-a fost destul de greu să fiu antrenor. Mulţi dintre componenţii lotului îmi fuseseră coechipieri şi a fost un pic dificil să schimbăm raporturile de colegialitate cu cele de antrenor-sportivi. Am depăşit însă momentul, lucrurile au intrat în normal şi iată că au trecut mai bine de zece ani şi sunt tot antrenorul lotului naţional. Este adevărat că mai ales în ultima vreme am tot vrut să predau ştafeta, dar toţi vor să rămân, pe motiv că nu există un înlocuitor mai bun sau măcar de aceeaşi valoare.
Cum este viaţa de om de afaceri?
Nu pot spune că sunt om de afaceri. Am cochetat cu o serie de alte activităţi, dar o mare parte le-am închis, pentru că nu am putut să mă împart în mai multe locuri şi să le fac pe toate bine. Viaţa de antrenor presupune şi o serie de deplasări din cauza cărora eşti mai mult plecat. Evident, important este să ai oameni de încredere care să te ajute dar nu poţi face performanţă în afaceri fără să te implici şi personal. La un moment dat îmi cumpărasem nişte maşini, pentru transport internaţional, dar am renunţat şi le-am vândut pe toate. Am încercat şi cu materiale de construcţii şi export de vin. Acum mai fac ceva import -export, dar sunt în aşteptare din cauza crizei. O vreme m-am ocupat şi de imobiliare, dar momentan suntem blocaţi în acest domeniu, tot din cauza recesiunii.
Colaborarea lui Nicu Vlad cu angajaţii este asemănătoare cu cea cu sportivii?
Sunt alte raporturi, dar întotdeauna am încercat să-mi ţin oamenii aproape, la fel cum o fac şi cu sportivii. În general, cum îţi tratezi oamenii aşa te tratează şi ei pe tine. Nu am avut prea mulţi subordonaţi, cel mai mult am avut zece angajaţi, dar ne-am înţeles bine. Bineînţeles că pădure fără uscături nu există, a trebuit să tai din faşă ce-i rău, dar în ansamblu treaba a mers.
Sunteţi într-unul dintre sporturile în care au fost şi sunt depistate cele mai multe cazuri de doping. Credeţi că va putea fi eradicată această practică?
Să vorbeşti despre eradicarea dopingului este ca şi cum ai vorbi despre dezarmare mondială sau oprirea fabricării armelor nucleare. Evident că toată lumea vorbeşte despre asta şi şi-ar dori să nu mai existe astfel de practici, dar este aproape imposibil de realizat. Vă puteţi închipui marile puteri fără arme nucleare? Cam aşa este şi cu dopingul. Personal, treaba cu dopingul mă deranjează în primul rând pentru că nici când ne întoarcem cu medalii de la diverse competiţii mari, campionate mondiale sau europene, nu ni se recunosc meritele. Mai mult, parcă este prilej pentru toată lumea să-şi amintească de cazurile de dopaj şi din urmă cu zece ani.
Consideraţi că suspendarea de nouă luni primită de Mutu este o pedeapsă prea mică?
Nu-i vorba despre asta. Mă bucur că Mutu mai poate juca fotbal pentru că este un sportiv bun. Dar cu siguranţă că dacă ar fi fost halterofil n-ar fi scăpat fără doi ani de suspendare. Fotbalul este însă altceva. Un sport unde se investesc mulţi bani, iar interesele financiare primează. Eu oricum nu sunt pentru pedepsele radicale pentru că sunt de părere că nu rezolvă mare lucru. Mai degrabă se pot face paşi înainte prin educarea sportivilor şi a persoanelor din jurul lor, de la antrenori la medici, psihologi, sau asistenţi.
V-aţi obişnuit să aveţi familia în Australia, la mii de kilometri distanţă?
Am noroc cu soţia mea, care mă înţelege. Şi ea a făcut sport (n.r. – fostă canotoare) şi ştie ce înseamnă. În plus, eu am plecat de acasă de la 14 ani şi, ca sportiv, am stat mai mult departe de familie, în cantonamente şi la competiţii. De pildă, înainte de Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în opt luni am fost acasă de două ori şi am vorbit la telefon cu ai mei o dată. Pe vremea aceea nu erau mobile sau internet. Acum ai totuşi alte posibilităţi de comunicare. Nu neg însă că mă mai gândesc câteodată dacă merită sacrificiul, dar acum e prea târziu să-mi schimb profilul.
Dacă ar fi să daţi timpul înapoi ce sport v-ar plăcea să practicaţi?
Cu siguranţă tot haltere. Această disciplină m-a făcut cunoscut şi cu acest sport am trăit cele mai mari satisfacţii. Nu pot concepe viaţa mea fără haltere.
