Cea mai recentă găselniţă în materie de concentrare şi centralizare a… orice – de la capital la resursele simbolice ale puterii, la atribuţiile exe-cutive etc. – vine dinspre… educaţie. Întrebat de reporter ce anume urmăreşte prin măsura – stupefiantă – a concentrării universităţilor (cea a şcolilor a început deja, făcând ca la Cluj-Napoca, de pildă, şcoala vocaţională să fie pusă în pericol, cu specificul ei, prin sosirea unor elevi nepreocupaţi de creaţie – cazul Liceului de Artă), ministrul Daniel Funeriu explică sincer: „Concentrarea resurselor. Ungaria, Danemarca, Franţa concentrează resursele. Asta facem şi noi”.
Două idei sar în ochi în această reacţie ministerială: prima e că imităm şi noi pe alţii, ce să facem… În lipsa unui proiect propriu, luăm de ici, lipim dincolo şi, până la urmă, poate iese ceva. Unde mai pui că există şi precedente. Şi, în plus, să iei de la Ungaria, Danemarca, Franţa – adică din Vest – e mai onorant astăzi decât să iei de la URSS, cum făceau înaintaşii direcţi ai actualului regim.
A doua idee nu e mai puţin interesantă. A apărut elanul acesta, al concentrării resurselor. Uite că l-a ajuns şi pe dl Funeriu, care vine dintr-o margine geografică a ţării şi s-ar fi zis că nu avea cum să fie atins de centralism, centralizatorism şi concentrarism managerial. Brusc, în viziunea domniei sale, lumea românească nu mai poate funcţiona eficient dacă nu duce totul în acelaşi loc. Cum să existe două universităţi în aceeaşi parte de ţară? Obligatoriu ele trebuie puse împreună. Aceeaşi conducere, resurse de inteligenţă, know how, logistică şi de alte feluri comune; anularea sau ciuntirea măcar a independenţei de mişcare, de decizie, de acţiune, de cercetare, prin reglarea centralizată şi contrată a robinetului cu resurse şi a tirului de decizii de sus, eventual, castratoare, de ce nu?! Dl Funeriu nu pare să priceapă un lucru sigur şi vizibil încă din stadiul educaţiei liceale: România e o ţară a tradiţiilor diverse, născută din trei statalităţi diferite – Moldova, Ţara Românească şi autonomia transilvană -, formată din mai mult de trei provincii istorice (fiindcă ar mai fi şi Banatul, Parţiul, Maramureşul, Oltenia, Dobrogea, Bucovina, ca să nu mai vorbim de „ţările” medievale precum Bârsa, Haţegul, Oaşul ş.a.). La noi instituţiile academice nu s-au născut nici deodată, nici într-un singur loc, nici doar în locurile unde astăzi tradiţia s-a păstrat mai îndelung neîntreruptă. Cotnariul, adus pe harta academiilor domneşti de Despot Vodă, azi nu se mai regăseşte acolo. Dar dacă mâine elanul către învăţătură îl repoziţionează acolo? Ar trebui prevenită o astfel de dezvoltare?
Că vrei să ţii sub control ceea ce, slavă Domnului, se dezvoltă în condiţii de libertate de douăzeci de ani încoace e un lucru demn de îngrijorare şi dispreţ, dar inteligibil. Însă faptul că, sub pretextul „concentrării resurselor”, vrei chiar să previi libera apropiere de performanţa academică a oricărei zone din ţară unde vederile ministerului – întemeiate, în principiu, pe ce? – manifestă scepticism cu privire la dreptul oamenilor de acolo de a încerca este de-a dreptul nociv, limitativ la a-dresa dreptului uman la liberă autoperfecţionare şi, implicit, la fericire. Nici o lege care încearcă aşa ceva nu poate fi socotită constituţională sau legitimă într-o democraţie.
Dacă, în pofida a destul de multe fluctuaţii calitative de la o universitate la alta şi de la viaţa academică de stat la cea particulară, multitudinea de universităţi înfiinţate după 1989 a rezistat este pentru că există o aspiraţie reală la dobândirea de calificări, diplome şi ameliorarea nivelului cunoaşterii în România postceauşistă şi fiindcă în-mulţirea în teritoriu a universităţilor a permis studiul mai aproape de casă, fără escaladarea preţurilor pe care ar presupune-o concentrarea tuturor studenţilor în doar câteva, puţine, oraşe cu tradiţie, unde există o întreagă industrie a chiriilor crescute şi a preţurilor la hrană mereu în creştere. Aşa încât poţi dori să încaleci grumajii rectorilor, dar cu asemenea cauze nu te poţi pune schimbând numai cadrul legislativ.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
