Dezbaterea publică românească seamănă cu o salată de fructe, dar nu e la fel de sănătoasă ca aceasta. Reţeta e pe cât se simplă, pe atât de eficientă: se ia ceva politică fără consistenţă, se adaugă mult fapt divers, ceva stereotipuri, cât mai multă violenţă fizică sau de limbaj, totul fiind preparat pe un fond de aşa-zis infotainment. Conţinutul se amestecă bine şi se serveşte zi de zi şi, mai ales, la ore de maximă audienţă. Efectul politic este garantat: mixtura confuzează în asemenea măsură publicul, încât acesta nu mai poate discerne între ceea ce are importanţă şi ceea ce este doar umplutură. Apoi opinia publică astfel „formată” este invocată în lupta împotriva „inamicilor publici”. Aceştia, funcţionari publici, profesori, medici, magistraţi, sindicalişti, oameni de afaceri sau politicieni, sunt atacaţi în campanii media bine orchestrate. Şi, odată intraţi în colimator, pierd statutul de cetăţeni onorabili şi nu mai beneficiază de o minimă prezumţie de nevinovăţie. Sunt decretaţi vinovaţi şi livraţi mâniei publice. Că, vorba aceea, dacă tot nu există bunăstare pentru toţi, măcar să fie circ. Şi cum publicul vrea „satisfacţie”, i se oferă un spectacol mediatico-juridic cu arestări în lanţ sau propuneri de reformă politică radicală.
În urma acestui serial livrat cotidian, publicul nu îşi poate forma o imagine clară şi imparţială asupra evenimentelor şi persoanelor, dar rămâne cu senzaţia că, deşi există o conspiraţie împotriva intereselor sale, e cineva care veghează şi luptă pentru binele său. Confuzia bine dozată stimulează nu doar discursul justiţiar şi populist, dar atinge, cel puţin în vreme, cote ale absurdului care trimit spre Urmuz sau Eugen Ionesco ori, şi mai bine, spre Bertolt Brecht sau Alfred Jarry. Or, aici ar trebui să intervină responsabilitatea mass-media, care ar trebui să facă o minimă selecţie între ceea ce este excesiv sau absurd şi ceea ce poate fi comentat. Practicând însă un fel de ordalii mediatice în care binele şi răul sunt amestecate, în care între adevăr, fals şi minciună nu există nici o deosebire, media nu mai formează, ci, mai degrabă, deformează. Cu atât mai mult cu cât publicul nu este obişnuit nici să analizeze critic ştirile, nici să se apere de manipulare. Tocmai de aceea, dacă presa cedează în faţa dictaturii majorităţii – preluând şi amplificând, cu o justificare nu tocmai convingătoare a ratingurilor sau a tirajului, stereotipurile cele mai groteşti -, din libertatea sa nu mai rămâne decât amintirea.
Poate că publicul nu are timp sau dispoziţie pentru nuanţe. Dar judecăţile de valoare nu pot ţine loc de informaţii şi nu pot contribui la maturizarea cetăţeanului. Iar fără cetăţean „cetatea” e doar o vorbă în vânt. Iar consumatorul necritic de media nu este şi nu poate deveni un cetăţean avizat. Şi când, din teama de a nu fi consideraţi părtaşi cu cei deconspiraţi ca „duşmani ai poporului”, mulţi comentatori devin, la rândul lor, acuzatori publici, rinocerizarea devine aproape contagioasă. Principiul anarhist al distrugerii răului (cum era considerat statul de anarhişti) din rădăcină, pe cât de inconştient, pe atât de asiduu promovat, pare a cuprinde tot mai multe spirite. Aşa că salata de fructe servită zilnic îşi face efectul. Amestecul acesta de stereotipuri va stimula reacţiile antisistem ale perdanţilor tranziţiei, cărora li se vor adăuga şi cei ce îngroaşă sau vor îngroşa rândurile şomerilor, şi micii întreprinzători care au dat faliment sau vor da faliment, ca şi mulţi dintre cei ce cred că ţara nu merge spre o direcţie bună şi nu ştiu încotro să se îndrepte.
