Deşi pe marile ecrane româneşti a venit cu un uşor decalaj, a fost mult mai bine, cât să prindă vacanţa de Paşti şi să organizeze programul copiilor, părinţilor şi bunicilor, deopotrivă.
După ce au dat marea lovitură cu filmele 3D şi în special cu „Up”/„Deasupra tuturor”, care a luat toate premiile posibile şi imposibile, una dintre cele mai longevive case de producţie a revenit la 2D, un fel de formulă retro între timp. A doua mare găselniţă este faptul că personajul principal, Tiana, este o fetiţă de culoare, care are însă o prietenă albă, nu prea simpatică, ceea ce nu ştiu dacă este neapărat politically correct. Dar să nu căutăm nod în papură. Nu lipsesc animăluţele de casă: o pisicuţă albă, destul de chinuită, dar şi un căţel. Jocurile de umbre sunt foarte reuşite, iar ca oraş a fost ales unul ce a avut mult de suferit din pricina calamităţilor naturale ce se abat veşnic asupra Americii. Este vorba despre New Orleans. El are şi avantajul jazz-ului, deci al unei muzici îndrăgite şi îndrăcite. Figura negativă aduce cu mama vitregă din „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” şi e un vrăjitor, fireşte malefic, care tentează cu împlinirea unor dorinţe arzătoare, când de fapt are în gând tot o formă de escrocherie, să-i zicem, ceva mai rafinată decât cea a omoloagelor locale şi reale. Nici prinţul nu e ca în poveştile obişnuite. E un fel de greier puturos, cu suflet de artist şi cam şmecheraş, vânător de dote. Pentru că părinţii i-au tăiat finanţele, umblă după o fată cu bani. Doar că nu-i merge. Povestea se răstoarnă şi nu numai că devine un broscoi, dar mai trage după el şi o fată tare drăguţă, care se străduieşte de-o viaţă să adune bani cât să-şi deschidă şi ea un club. Faptul că totul este din nou desenat cu mâna şi nu doar creat de calculator, dă un farmec aparte întregii fantezii, realmente, fără margini.
Autorii acestui basm modern, Ron Clements şi John Musker, au creat şi formula animată pentru „Aladin” şi „Mica sirenă”. Ei au reuşit să redeschidă studiourile care se închiseseră în 2004, lăsând loc doar imaginilor în relief, de urmărit cu ochelari foarte sofisticaţi. Muzica îi aparţine lui Randy Newman, un compozitor american extrem de inteligent dintr-o familie de artişti, Lionel şi Alfred fiind unchii săi. El a acumulat între timp experienţă în domeniu, pentru că a imaginat şi notele pentru „Toy Story”, „Aventuri la firul ierbii” sau „Compania monştrilor”. N-a fost uitată nici moda, Tiana este extrem de elegantă, parcă o întruchipare a celor 75 de ani ai studiourilor. Umorul e de cea mai bună calitate, ecologia este la loc de cinste, viaţa într-un fel de junglă-pădure extrem de populată, iar salvatoarea e un fel de Mama Omida tare cumsecade. Şi arhitectura demonstrează o dată în plus că totul e conceput cu gândul la copiii care s-au format cu lego, chiar dacă story-ul e situat în vremea Anilor Nebuni. Tramvaiul este şi el romantic, mobila redată cu mare grijă, pentru a respecta cu stricteţe perioada, instrumentele dintre cele mai variate, fauna şi flora asemenea, dar şi nelipsita morală -chiar dacă nu prea subtilă – a unui scenariu care se respectă: trădătorii, profitorii nu trebuie niciodată să aibă câştig de cauză. În mod sigur, la orele de biologie, după această peliculă, va fi mult mai greu ca elevii să fie convinşi să disece batracieni. O să ştie însă exact cum arată nişte licurici, din ce se trage un fluture şi cum sunt lacrimile de crocodil. La voci doar câteva sunt celebre, cea mai multă atenţie stârnind-o Oprah Winfrey, teleasta de peste Ocean care face şi producţie de filme (vezi multipremiatul „Precious”) şi politică – ce-i drept nu s-a strecurat decât spre a-l susţine pe Obama, dar nu şi a candida în mod direct. S-ar putea ca, aflând de Teo, s-o tenteze şi pe ea!
