Şi-a spus istoria, contestată de unii, admirată de alţii, într-un spaţiu încărcat parcă şi el de istorie – acasă, unde primele lucruri care îţi atrag atenţia sunt obiectele vechi de recuzită cinematografică şi florile care stăpânesc pervazul ferestrelor mari, luminoase.
Entuziast când vine vorba despre copilărie şi mai apoi despre cinematografie, reţinut când amintesc de reputaţia de cuceritor sau de politică, pe Sergiu Nicolaescu îl scoţi greu din zona filmelor. Filme care i-au marcat încă din copilărie viaţa. O copilărie frumoasă desfăşurată pe maidanul din zona unde locuia, transformat în „platou de filmare”, unde el, regizorul, îşi dirija gaşca. Şi totuşi, nu regizor dorea să se facă, ci ofiţer de marină, lucru care s-a şi împlinit, la aproape 17 ani, când a intrat la Şcoala Militară de Ofiţeri – de marină, bineînţeles, deoarece marea a fost întotdeauna marea pasiune a vieţii lui. Şi-a cumpărat şi o casă pe malul ei, unde se duce ori de câte ori poate. Pe vremuri, unul dintre sporturile preferate îl reprezentau scufundările marine.
Din motive de dosar – tatăl lui fusese arestat – nu a putut intra în armată. Drept pentru care s-a angajat la Uzinele Ford ca muncitor, pentru ca apoi să dea la Politehnică, la Mecanică fină. Partea tehnică l-a atras întotdeauna, ea fiind, indirect, cea care, printr-o întâmplare, i-a trasat destinul. A ajuns de la IOR, unde lucra ca inginer, printr-un schimb cu un coleg, la Studiourile Sahia, acelaşi dosar buclucaş fiind vinovat pentru acest schimb. „A fost o întâmplare. Aşa a vrut Dumnezeu”, încheie acest capitol Sergiu Nicolaescu.
Fiind şeful Serviciului Tehnic de la Studiourile Sahia, avea în grijă toată aparatura, dar şi multă peliculă. A început să filmeze şi la scurt timp a apărut filmul „Scoicile nu au vorbit niciodată”, după un scenariu propriu. „A fost primul film submarin la mare adâncime şi al şaselea din lume. Îmi construisem singur aparatele!”, ţine să precizeze cu mândrie. Nu pot să-l contrazic, pe atunci nu eram încă pe lume. A urmat o „Primăvară obişnuită” şi „Memoria trandafirului”, film achiziţionat de Columbia Film, cel care i-a deschis porţile străinătăţii.
Străinătate pe care a văzut-o prima dată în 1962, când s-a dus la Cannes, hotărât să rămână acolo, cu binecuvântarea mamei, femeia care, de altfel, a contat cel mai mult în existenţa lui. Celelalte, şi nu puţine, au fost ceva trecător, după cum a ţinut să sublinieze, zâmbind detaşat.
„La Cannes a fost uluitor”, spune, aducându-şi aminte şi acum de primirea extraordinară de care a avut parte. Unde a cunoscut doi oameni providenţiali pentru cariera lui, „doi evrei români de un mare patriotism”, care i-au încurajat pe el şi pe Titus Popovici să facă filmul „Castelul din Carpaţi”, ce, din nu se ştie ce motiv, nu s-a terminat. Dar a deschis drumul către filmul „Dacii”, singurul care la momentul respectiv nu era cuprins în planul cincinal de filme. Da, exista aşa ceva şi la filme! Este pentru prima oară când aud. Acest film, la care scenariul îi aparţinea aceluiaşi prieten Titus Popovici, şi în care jucau actori francezi de renume, a avut premiera la Paris. „A fost nemaipomenit când mi-am văzut numele pe un afiş imens, de 12 metri! M-am trezit dintr-o dată într-o lume uluitoare!”, spune continuând cu faptul că a avut şansă în viaţă şi că fiecare reuşită de acest fel l-a mobilizat pentru a merge mai departe. Au urmat şase filme străine, din care unul cu Orson Wells. Da, să lucrezi în vremurile acelea, român fiind, la 37 de ani, cu un monstru sacru precum Orson Wells, e ceva!
Nu-i plac filmele minimaliste, chiar dacă sunt geniale. Adoră cadrele largi, lucrul cu masele, filmele istorice. Firesc, aceste tipuri de filme sunt cele care i-au adus notorietate! Consideră că în acest gen de filme imaginaţia joacă un rol important. Nu este uşor să coordonezi 2.000 de oameni. „Este adevărat însă că în acele vremuri aveai de unde să scoţi 2.000 de figuranţi! Exista armată.”, recunoaşte, când aduc vorba despre filmele postdecembriste şi problemele cinematografiei româneşti. Nu mai sunt bani. De ce? Pentru că „au început şi continuă şi astăzi să jefuiască cinematografia”. Cine anume, concret, nu am aflat. Am aflat însă că printre ei se află şi statul care, de exemplu, ia bani din impozite ce altădată se duceau către cinematografie.
Problemele cinematografiei sunt, se pare, şi cele care l-au ţinut pe regizor atâta timp în politică, el crezând cu tărie că puterea politică îi dă posibilitatea de a „opri lucrurile rele care continuă să se facă în cinematografie”. Pentru că, spune Sergiu Nicolaescu, el „nu a intrat în politică, ci în revoluţie. Am fost unul dintre puţinii care am propus înfiinţarea unui partid. Am vrut prin asta să dovedesc că noi vrem un alt regim”. Şi continuă cu un lucru amuzant, cum că, întâmplător sau nu, simbolul primului partid de după revoluţie reprezintă chiar iniţialele numelui său – Florin Sergiu Nicolaescu. Aşa o fi, dacă spune el!
În ceea ce priveşte actorii, printre preferaţii săi s-au numărat Amza Pellea, Gheorghe Dinică, actori despre care vorbeşte încă la modul prezent. Amza Pellea s-a aflat chiar printre cei despre care a afirmat că a fost singurul lui prieten din lumea filmului. Altfel, a avut prieteni, dar fără intimităţi, felul său de a fi – nu a băut, nu a fumat – predispunându-l mai mult spre singurătate. Lucrează bine şi cu actori foarte tineri pe care, dacă îi place, îi cheamă şi la următorul film. În acelaşi timp, nu se dă în lături de a lucra cu neprofesionişti.
Chiar dacă din vocea lui răzbate o uşoară notă de nostalgie pentru vremurile bune ale cinematografiei româneşti, vremuri în care recunoaşte că a dus-o bine, Sergiu Nicolaescu spune că nu are timp pentru nostalgii. Consideră că nu este nici optimist, nici pesimist, ci doar luptător. Un Berbec cu ascendent în Leu! Care pe deasupra a avut şi noroc!
