„Eu nu consider mişcarea sindicală ca parte a problemei, ci ca parte a soluţiei.” O spunea Barack Obama la câteva zile după învestitura sa, în ianuarie 2009. Şi revenea nouă luni mai târziu, în mesajul său către convenţia marii confederaţii sindicale americane AFL-CIO, precizând că, „oricare ar fi contextul economic, favorabil sau defavorabil, sindicatele nu sunt parte a problemei, ci a soluţiei”. Un astfel de discurs nu este posibil şi în România actuală. Nici măcar social-democraţii nu îl ţin cu convingere, darmite celelalte partide. Or, fie America şi Franţa sunt pe contrasens, fie România e pe un drum greşit. Cel puţin românii cred, mai degrabă, dacă ne uităm la sondaje, care indică o direcţie greşită pentru 70% din respondenţi, că ultima dintre variante e posibilă. Dar pentru unii politicieni important e că suntem pe calea cea dreaptă.
Formula de mai sus a lui Obama era o replică explicită, dată peste decenii, ideii exprimate încă din discursul inaugural, din 20 ianuarie 1981, de către Ronald Reagan: „Statul nu este soluţia problemelor noastre… Statul este problema”. Limitarea statului, transformat propagandistic în „răul absolut”, avea să fie esenţa revoluţiei neoliberale care a dominat ideologic ultimele trei decade. Prin promovarea acestor idei se urmărea destructurarea nu doar a statului social, ci a statului pur şi simplu. Căci Dumnezeu şi piaţa – uneori cele două entităţi chiar confundându-se în discursul politic – urmau să asigure victoria „binelui”.
Or, chiar aceasta pare a fi filosofia politică împărtăşită de conducătorii politici ai României de astăzi. Acestora li se asociază şi o parte a opiniei publice care nu este dispusă să abandoneze „calea cea dreaptă”. Sunt destui cei care mai cred că ceea ce e eventual bun pentru America sau Europa de Vest nu este însă potrivit şi pentru România. E cam aceeaşi stare de spirit ca acum patruzeci de ani, când, întâlnindu-se cu o familie de „burghezi” ce tocmai vizitaseră Occidentul, unde revoltele studenţilor zguduiseră societatea din rădăcini, Nicu Steinhardt înregistra o reacţie şocantă: „Din fericire, noi îi avem pe comunişti!”. Atunci, comuniştii ne „apărau” de ororile unui Occident decadent în care tinerii, decomplexaţi de revoluţia moravurilor, o luaseră razna. Astăzi, urmaşii celor ce atunci, în 1968, se temeau de un Occident pe care nu îl mai recunoşteau ar putea reacţiona la discursul social sau economic decomplexat al unor lideri vestici în privinţa modelului social, a cauzelor crizei economice sau a necesităţii asigurării unei protecţii sociale ridicate pentru categoriile defavorizate, spunând: „Din fericire, noi îl avem pe Băsescu!”. Nu e doar o caracteristică românească, preşedintelui român alăturându-i-se şi cel ceh sau cel polonez şi, probabil, primul-ministru bulgar. Liderii estici nu par să aibă îndoieli în legătură cu validitatea modelului economic şi social propus de neoliberalism. De aceea, ei sunt dispuşi să reziste tentaţiei sociale şi presiunilor sindicale. Dar „calea cea dreaptă” trebuie urmărită cu orice preţ?
O parte a clasei politice româneşti nu şi-a ascuns ostilitatea faţă de noul preşedinte american. Modelul social pe care acesta îl încarna nu era compatibil cu stereotipurile dominate pe la noi. De aceea, până la recenta adoptare a legii privind asigurările de sănătate, Obama era considerat un preşedinte terminat. Acum însă, o dată cu succesul său, „calea cea dreaptă” nu mai este la fel de sigură. În America, preşedintele crede că sindicatele sunt o parte a soluţiei. Şi că democraţia nu este posibilă fără justiţie socială. Dar în România?
Cristian Pîrvulescu este analist politic şi profesor la SNSPA
