Un prieten, ziarist croat, care a petrecut recent câteva zile în Bucureşti, a avut o reflecţie care mi-a arătat că e adevărat că nu te vezi niciodată mai bine decât prin ochii altora. Bunul om a remarcat că în cafenelele şi barurile româneşti nimeni nu citeşte vreun ziar. Lucrul i s-a părut atât de greu de înţeles, încât a tot insistat să i se dea explicaţia. Croat fiind, el vine dintr-o cultură mai degrabă de tip Mitteleuropa decât balcanică, o cultură în care cafeneaua este o adevărată instituţie, în care oamenii vin să-şi petreacă ziua citind, scriind, făcând politică şi plănuind revoluţii. Obişnuit cu moştenirea vieneză a instituţiei cafenelei, omul se aştepta să vadă şi în România, la intrarea crâşmei, un rastel cu ziarele prinse pe nişte bare de lemn care îţi permit să le ţii vertical şi să le răsfoieşti în vreme ce îţi sorbi cafeaua.
Apoi, mi-a mai spus el mirat, nu numai că n-a văzut ziare în cafenea, dar chiar dacă ele ar fi existat acolo, nimeni n-ar fi putut să le citească concentrându-se, într-atât de tare este dată muzica peste tot. „De ce faceţi asta?”, m-a întrebat. „La voi oamenii trebuie să răcnească dacă vor să se înţeleagă.” N-am ştiut ce să-i răspund, dar am încercat să-i dau o explicaţie pentru absenţa ziarelor din cafenele. Nu m-a lăsat însă să termin, spunându-mi că n-a văzut pe nimeni citind ziare sau cărţi nici măcar în metrou, în afară de cei care frunzăresc apatic fiţuicile gratuite găsite pe peron.
Am încercat să justific şi asta vorbindu-i despre preţul obscen al cărţilor în România raportat la salarii. Despre cum în România o carte costă la fel de mult ca în Franţa, dar că salariile sunt de cinci ori mai mici decât acolo, aşa încât a cumpăra o carte este o adevărată investiţie. Cartea în România de azi e mai degrabă un accesoriu de plajă sau a căpătat statutul bibelourilor. „Da, mi-a zis el, dar sunt sigur că aveţi încă biblioteci!” Obiecţia lui de bun-simţ m-a descumpănit, pentru că nu eram pregătit pentru asta. Da, aşa este, oamenii ar putea să meargă să împrumute cărţi, să citească gratuit şi sistematic. Până să mă dumiresc, mi-a scos însă iar chestia cu metroul. Cum a văzut el oamenii bălăngănindu-se pe banchetă, fiecare izolat, cu sacii de plastic pe genunchi, holbându-se în gol şi evitând să se privească. Când m-a întrebat de circulaţia ziarelor şi i-am dat cifrele, a crezut că inventez. Nu i-a venit să creadă că, într-o ţară de 22 milioane de locuitori, ziarele netabloide, cum e chiar acesta, abia dacă depăşesc un tiraj de 50.000 de exemplare pe zi, în vreme ce în Croaţia lui, cu 4 milioane de locuitori, ziarul Jutarnji List (Gazeta de Dimineaţă), pentru care lucrează el, vinde zilnic peste 100.000 de exemplare, iar numărul de cititori este, desigur, mult mai mare, întrucât o parte din ziare sunt cumpărate de cafenele, care le pun acolo frumos, la intrare, pentru folosul clienţilor tacticoşi.
Lovitura de graţie i-am dat-o însă când l-am informat că în toată România nu mai există decât vreo 40 de cinematografe. Când i-am spus că toată lumea preferă să stea acasă şi să privească DVD-uri piratate, bodogănind că la cinema e mizerie, că se mănâncă seminţe, că ceilalţi spectatori vorbesc şi comentează împrejur (ca şi cum acasă nu ar fi la fel). Mai mult, că nimeni nu se uită la filme româneşti. I-am povestit cum încerc de mult timp să conving nişte prieteni să vadă măcar „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi Puiu premiat la Cannes, şi cum primesc ca justificare a refuzului argumentul că filmul „e bazat pe un fapt divers real”, ca şi cum asta ar diminua în vreun fel estetica sobră şi rigoarea narativă a naraţiunii cinematografice.
Pentru prima oară am văzut, aşadar, prin ochii unui străin care a venit fără nici o idee preconcepută ceea ce am devenit noi: o societate atomizată şi bănuitoare, care a pierdut plăcerea huzurului colectiv şi a desfătării încrezătoare în locurile create tocmai pentru asta: cafenele, cinematografe, biblioteci. O societate cinică şi temătoare, pentru care saltul de la absurda utopie comunistă spre destabilizatoarea ideologie neoliberală a generat o tendinţă spre chincire şi desolidarizare. Este, desigur, tentant şi facil a pune slaba circulaţie a ziarelor pe seama proastei lor calităţi. Acest raţionament nu se aplică însă în cazul cinematografiei, în condiţiile în care de câţiva ani buni întreaga planetă se extaziază în faţa calităţii filmelor „noului val românesc”, filme care însă nu sunt vizibile în România. Atunci când un film românesc iese totuşi în sală – în cele câteva săli care au mai rămas -, reacţia aproape invariabilă a spectatorilor potenţiali este: „Aştept să iasă pe DVD”. M-am recunoscut cu tristeţe în ceea ce a văzut prietenul croat, iar pentru a i-o spune mi-am dat seama că primul meu gest a fost acela de a-l invita la cafenea… însă nu la Bucureşti.