Marea Britanie a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la „Eliminarea discriminării de orice formă asupra femeilor” pe 7 aprilie 1986, care afirmă în articolul 5(a) că „se vor lua măsuri adecvate pentru a modifica tiparele sociale şi culturale în scopul eliminării prejudiciilor şi obiceiului bazat pe ideea superiorităţii sau inferiorităţii sexelor”, iar în articolul 16 (g) că „ne vom asigura că sub premisa egalităţii dintre bărbaţi şi femei, soţul şi soţia au aceleaşi drepturi, inclusiv cel de a-şi alege numele de familie”.
Numele de familie trasează atât identitatea personală, cât şi cea de grup. În plus, deosebeşte un Andrei sau o Maria de ceilalţi cu acelaşi nume. Indicatorul care deosebeşte o femeie singură de o familistă este chiar trecerea de la „numele de domnişoară” la numele soţului.
Obiceiul islandez de a pune numele unei persoane după părintele acesteia, precum Magnus- Magnusson (fiul lui Magnus), duce mai departe tradita generaţiei, ceea ce pentru unii oameni este important. Poate te simţi indiferent sau jenat de descendenţii tăi, dar multe persoane sunt foarte interesate de ai lor. Tradiţia islandeză presupune totuşi alegerea între numele mamei şi cel al tatălui.
O altă variantă care împacă ambele părţi este practica numelor asociate prin cratimă, care poate fi utilă, iar unele combinaţii sunt chiar reuşite. Totuşi, care ar fi sfârşitul? După douăzeci de astfel de combinaţii, cineva raţional şi-ar scurta din nou numele. Ideea este indicată pentru cei cu nume de familie plictisitoare, dar chiar şi ei ar trebui să încerce să o evite.
Amestecarea sau invenţia unor noi nume de familie este folositoare în programul de protecţie a martorilor, dar în realitate dă fiecăruia un nume care nu are nici o legătură cu identitatea şi caracterul său. Companiile multinaţionale şi familiile regale au un motiv pentru a face acest lucru, dar o societate în care fiecare trece prin două, trei sau mai multe nume de familie este una de care beneficiază numai industriile de imprimare a cărţilor de vizită şi cartea de telefoane, în timp ce frustrează experţii în genealogie şi societatea în general.
Familia ca grup social, în ciuda imprevizilitatii inerente şi şansei de a fi sortită eşecului, este un factor motivant puternic, şi cu certitudine oamenii încearcă să formeze asocieri cu intenţia ca ele să dureze.
Dilema este de fapt alegerea între identificarea cu originea şi familia iniţială sau cu familia pe cale să fie întemeiată, decizie care ar trebui să privească şi bărbaţii.
Este o certitudine că doi oameni sunt egali într-o căsnicie, dar sunt predispuşi să aibă priorităţi diferite.
Totuşi, bărbaţii, în marea lor majoritate, şi-au exprimat dorinţa ca femeile să preia numele lor de familie. În timp ce, în teorie, alegerea între numele de familie al bărbatului şi cel al femeii ar trebui să fie una raţională, preferinţele sunt dictate de nenumăraţi factori, cum ar fi caracteristicile masculine- mândria, marcarea teritoriului, dorinţa de a avea o familie, chiar gelozia şi posesivitatea.
Chiar şi în ziua de astăzi, disputa numelui de familie este în mare măsură câştigată de bărbaţi, dar asta nu înseamnă că trăim într-o societate exclusiv masculină. Se pare doar că este o dilemă în care bărbaţii au o poziţie mai fermă decât femeile. Hillary Clinton a renunţat la numele „Rodham” când a candidat pentru preşedinţie, iar după focus-grupuri şi sondaje de opinie s-a demonstrat că a fost în asentimentul multor bărbaţi, dar şi femei cu drept de vot.
În general, bărbaţii sunt mai preocupaţi ca femeile să le ia numele decât sunt femeile dornice să caute alternative. Asta explică şi practica larg răspândită de preluare a numelui bărbatului: având în vedere egalitatea dintre sexe şi şansa unei alternative, soţii îşi doresc acest lucru mai mult decât feministele îl resping.
