Secretele actorilor-păpuşari

Rovena Paraschivoi a ajuns la Tea­trul de Păpuşi din Constanţa ­printr-o întâmplare. „În clasa a XII-a m-am dus la Casa de Cultură. Vroiam să fac un cerc de muzică uşoară. Ca toate fetele, vroiam să cânt, cu mai multe colege, şi doamna care ne-a ascultat şi-a dat seama că nu avem talent. Ca să nu ne jignească, ne-a propus teatrul de păpuşi. Dintre toate colegele mele, eu şi încă două fete am vrut să rămânem şi ulterior doar eu am urmat această cale. Mi-a plăcut foarte mult de atunci”, îşi aduce aminte Rovena.

A debutat ca păpuşar amator

Pregătirea de păpuşar a început-o cu Vasile Hariton, actor la Teatrul de Păpuşi din Constanţa la acea vreme. Atunci a urcat, pentru prima dată, pe o scenă adevărată. După ce a terminat liceul, în 1990, a aflat că Tea­trul de Păpuşi organizează un curs de mânuire. Rovena s-a înscris la acel curs şi a învăţat, de la profesorii săi îndrumători, Aneta Forna Hristu şi Ioana Jora, ABC-ul actoriei. Pasiunea avea să devină o meserie de suflet. „A fost, cred,  cea mai frumosă perioadă din viaţa mea în teatru. Şase luni de neuitat”, spune Rovena. În 2001 a devenit studentă la actorie. A început să lucreze în teatru, iar după-amiaza era la cursuri.

Munca cere sacrificii

Cu admiraţie îi aminteşte pe profesorii săi, actorii Liviu Manolache şi Diana Cheregi, de la care a învăţat foarte multe. „Ne-au chinuit destul de tare foştii actori şi bine au făcut. Acum nu se mai face aşa, din păcate. Ca proaspăt angajat, veneam la fiecare spectacol, la toate spectacolele, indiferent dacă jucam sau nu, trebuia să le vedem de 100 de ori şi, practic, aşa am furat meserie. Fără să ne dăm seama. Eram distribuită, ţin minte, într-un spectacol, «Băiatul şi vântul” se numea, în care făceam un băţ, un şervet, atât făceam în spectacol, dar veneam şi plecam în deplasări pentru şervetul acela şi eram certată dacă nu bătea vântul cum trebuie şi nu se mişca aşa cum ar fi trebuit”, spune ea. 

O meserie „foarte frumoasă şi foarte grea”

Pentru Rovena, meseria de actor-păpuşar este „foarte frumoasă şi foarte grea”, deşi din sală totul pare simplu. „Îmi aduc aminte când am intrat în teatru… Se monta „Făt frumos din lacrimă” şi Făt Frumos era mânuit de doi actori. Un actor mânuia capul şi o mână şi altul, pe vine, picioarele şi cealaltă mână. Mi s-a spus să urmăresc ce face colega care mânuia picioarele, ca să intru eu. Din sală mi s-a părut simplu. Când am intrat eu nu făceam nici măcar pe sfert cât făcea respectiva. E foarte greu. Mânuim din toate poziţiile: pe vine, culcat, în genunchi, într-o parte, ascunşi. În primul rând, trebuie o condiţie fizică extraordinară, apoi talentul de a putea transmite păpuşii ceea ce simţi tu sufleteşte, atenţie distributivă, păpuşa să se vadă, tu să nu te vezi, să o mânuieşti în aşa fel încât să nu te uiţi la ea. Să o simţi mai mult şi să ai şi forţă. Eu, personal, nu pot să ţin orice fel de păpuşă”, explică actriţa.

Duce dorul păpuşilor

Actuala tendinţă a modului în care sunt realizate spectacolele, adică o combinaţie între actori şi păpuşi, face ca păpuşa să treacă într-un con de umbră. „Spectacolele care se joacă astăzi sunt mai plăcute publicului, însă actorii au pierdut din îndemânarea mânuirii păpuşilor. „Cred că este cea mai reuşită combinaţie, pentru că spectatorii îşi pot atinge idolii, actorii, le pot dărui flori direct, fără să se mai ducă la păpuşă. Cu toate acestea, am observat că păpuşa rămâne rolul principal, rămâne vedeta în aceste spectacole, ­chiar dacă este pe planul doi. Mi-e dor de un spectacol numai cu păpuşi”, spune ea.

Copiii vin cu flori

„În fiecare duminică sunt cam aceiaşi spectatori. Nu se plictisesc niciodată. Avem un băieţel care vine de doi sau trei ani, duminică de duminică. Mai nou, vine în spate şi ne dă sfaturi: «Ai jucat prost, ai jucat bine, acum nu trebuia să faci aşa…»  şi a spus că el vrea să se facă regizor. Are şase ani. La anul se duce la şcoală”, mai spune Rovena.  

Teatrul, a doua familie

„Teatrul este a doua familie pentru mine. Am avut multe probleme pe plan personal din cauza asta, pentru că eu chiar mă simt acasă aici la teatru. E locul meu şi nu o să pot renunţa niciodată la teatru. Indiferent cât de prost plătită aş fi, indiferent cât de tare m-aş supăra că se munceşte mult, e greu şi nu mai pot. Numai ideea de a renunţa la teatru, de a nu mai fi pe scenă, de a nu mai simţi publicul, mă îngrozeşte. Nu pot fără asta.”

Ce îi place

Joacă în roluri dragi şi în timpul liber pregăteşte (pre)şcolari pentru serbări sau pentru a preda opţionale de teatru.

Este o prezenţă caldă, plăcută.

Devine entuziasmată atunci când vorbeşte despre profesia sa.

Dacă ar fi să dea timpul înapoi s-ar face tot actor-păpuşar. Nu regretă nimic din ceea ce a realizat până acum şi adoră să urce pe scenă.

Îi mai plac baletul şi dansul de societate, fiind pasionată de vals.