Mă număr printre cei care şi-au exprimat public şi în repetate rânduri convingerea că adoptarea monedei euro de către România are avantaje care depăşesc cu mult dezavantajele. Trecerea la euro presupune îndeplinirea unor criterii, definite în Tratatul de la Maastricht, care ar putea să pară constrângătoare pentru politicile economice naţionale: menţinerea unor deficite ale finanţelor publice mai mici de 3% din PIB, o da-torie publică ce nu trebuie să depăşească 60% din PIB, atingerea unui nivel al inflaţiei şi al dobânzilor comparabil cu al ţărilor europene cu cele mai bune performanţe în aceste domenii şi stabilitatea cursului de schimb pe termen mediu. Desigur, îndeplinirea acestor criterii presupune efort şi disciplină, însă, în ultimă instanţă, orice politică economică naţională responsabilă trebuie, cu sau fără criteriile de la Maastricht, să urmărească menţinerea unor echilibre macro-economice: cine îşi poate închipui că deficitele şi datoria publică pot fi mărite la nesfârşit şi cine mai bine decât noi cunoaşte efectele pernicioase ale inflaţiei cu care ne-am luptat timp de douăzeci de ani?
La încheierea unei conferinţe în care vorbisem şi despre adoptarea euro, un jurnalist m-a întrebat care ar fi totuşi avantajele adoptării euro pentru omul obişnuit, pentru „omul de pe stradă”. Mi se întâmplă uneori să „nu fiu pe fază” şi în acest caz am vorbit ceva despre reducerea costurilor tranzacţiilor, formulare ce a concentrat discuţia pe costurile asociate schimbului valutar. Aceste costuri sunt, desigur, importante pentru toţi cei care sunt implicaţi în comerţul exterior sau care călătoresc în zona europeană. Dar pentru majoritatea populaţiei avantajul de departe cel mai important al trecerii la euro ar decurge din scăderea ratelor dobânzilor la credite. Întreprinderile ar putea să-şi finanţeze mai uşor proiectele de dezvoltare, iar gospodăriile ar avea acces la împrumuturi mai ieftine. Toate acestea înseamnă un potenţial de creştere economică mai mare şi posibilitatea de a recupera din decalajul care ne separă de ţările mai dezvoltate. Adoptarea euro ar putea deci contribui la accelerarea convergenţei reale, adică apropierea de nivelul de dezvoltare european, iar până de curând puteau fi invocate numeroase exemple de succes în această privinţă.
Criza prin care trece Grecia şi de care alte ţări din zona euro sunt destul de aproape ridică însă un mare semn de întrebare cu privire la fenomenul de accelerare a procesului de convergenţă ca efect al trecerii la euro. Nu pentru că i-ar pune sub semnul întrebării realitatea: adoptarea monedei comune şi-a făcut datoria foarte bine, iar ţările din sudul Europei au beneficiat timp de un deceniu de acces la credite mult mai ieftine decât cele pe care şi le-ar fi putut permite în alte condiţii şi au cunoscut o perioadă de prosperitate. Dar efectul ieftinirii creditului a fost creşterea gradului de îndatorare publică şi privată dincolo de nivelurile de siguranţă. Cu alte cuvinte, un portughez a ajuns să se poată împrumuta cam la fel ca un german, deşi capacitatea sa de rambursare rămânea mult mai mică.
Se aud tot mai multe voci care pun necazurile ţărilor din sudul Europei pe seama monedei euro. Este însă un argument fals: nu euro a provocat dezastrul, ci lipsa de cumpătare a celor care l-au folo-sit, cam tot aşa cum nu McDonald’s poate fi învinuit pentru lăcomia şi lipsa de autocontrol a unora dintre clienţii săi. Euro este o realizare excepţională, dar – ca orice instrument – trebuie folosit în mod corespunzător.
Cred în continuare că adoptarea euro ar fi un lucru bun pentru România. Pentru prima oară însă am acum îndoieli mult mai mari în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a ne adapta comportamentul individual şi politicile publice în aşa fel încât să beneficiem de avantajele monedei comune, evitând totodată excesele care pot duce la dezastru. Pentru că îmi dau seama că nu suntem mai riguroşi şi disciplinaţi decât grecii, spaniolii, portughezii sau italienii. Folosind în continuare leul ca monedă, vom plăti dobânzi mult mai mari la împrumuturi, ceea ce ne constrânge într-un mod eficient să nu ne întindem mai mult decât ne este plapuma. Păstrând leul ca monedă, vom avea în continuare o inflaţie mai mare, care va tăia automat din sporurile de venituri nejustificate, evitând dificile sau imposibile negocieri salariale. Păstrând leul ca monedă, vom putea, la nevoie, să sprijinim exporturile şi să descurajăm importurile printr-o politică adecvată a cursului de schimb. Şi, la o adică, putem chiar lua măsuri de restricţionare a împrumuturilor în valută sau de control indirect al fluxurilor de capital!
Chiar dacă preţul plătit, până la urmă, este încetinirea ritmului de creştere şi îndepărtarea visului de a ajunge din urmă Europa dezvoltată.
