Deşi trecem printr-o criză economică cu consecinţe sociale şi politice greu de anticipat, deşi se anunţă mişcări sociale şi greve de amploare, deşi nemulţumiri de tot felul se amplifică, iar precaritatea atinge din ce în ce mai multe familii, deşi, la nivel global, modelul socioeconomic care a făcut toate acestea posibile este pus sub semnul întrebării, unii politicieni insistă ca prioritatea absolută în România anului de graţie 2010 să fie modificarea Constituţiei. Şi asta, chiar dacă – ori poate tocmai din această cauză – nu sunt întrunite condiţiile politice pentru o reformă constituţională structurată.
Forţarea „reformei”, în fond, încă un exerciţiu de marketing politic, se revendică de la plebiscitul – care însă continuă să fie prezentat ca referendum – organizat în noiembrie 2009 pentru a sprijini campania prezidenţială a lui Traian Băsescu. Sub această pavăză politică, reforma de dragul reformei, fără vreun interes pentru stabilirea celui mai larg consens posibil, este practicată pe toată linia, de la transformarea învăţământului într-o anexă a pieţei la recalibrarea investigării comunismului dinspre elucidarea crimelor Securităţii la abuzurile iliescienismului. Pentru aceasta, „experţii”, deloc neutri din punct de vedere politic şi ideologic, încearcă să-şi transforme obsesiile în decizii politice cu impact asupra întregii societăţi. Ca deţinători unici ai adevărului, aceştia au pornit cruciada împotriva democraţiei consociative, prea socială şi prea civică.
Deşi sunt de multe ori contra curentului şi a epocii, deşi cred aproape religios în rolul corector al pieţei şi nu au dubii în privinţa capitalismului de cazinou, căruia vor să-i subordoneze totul, de la servicii sociale şi pensii la educaţie şi sănătate publică şi de la justiţie la politică, „experţii” nu se feresc să folosească reforma constituţională ca argument al „modernităţii” poziţiilor lor. Iar majoritatea parlamentară de adunătură, pestriţă şi inconsecventă ideologic, care domină astăzi Legislativul nu poate în nici un fel să reacţioneze. Transformată în simplă maşină de vot, majoritatea parlamentară actuală nu se poate constitui în contrapondere la un executiv dizarmonic în care ambiţiile miniştrilor nu pot fi armonizate într-o politică. Dacă separaţia dintre executiv şi legislativ este aproape inexistentă, nici justiţia şi presa, „puteri” ce ar putea să suplinească dezechilibrul politic, nu au o prea mare libertate de mişcare.
Justiţia, atacată din toate părţile, nu se poate constitui într-o reală putere, iar presa, devenită doar un business, suportă prea mult consecinţele crizei economice ca să-şi mai poată permite luxul independenţei. Pe acest fundal şi în condiţiile absenţei dezbaterii sincere, reforma devine un scop în sine. De aceea, reforma „trebuie” făcută, chiar dacă ar fi să fie în-călcate câteva principii şi norme democratice. Căci, nu-i aşa, pentru a face omletă „trebuie” să spargi ouăle. Pen-tru a justifica întreaga operaţiune de „schimbare la faţă”, trebuia „dovedit” că poporul este în total dezacord cu elitele, mai ales cu cele politice. Nu ar fi pentru prima dată în istorie când poporul este folosit, vorba lui Guy Hermet, „contra democraţiei”. Politologul francez insista în cartea sa – Poporul contra democraţiei, tradusă acum un deceniu şi mai bine şi în română – asupra abuzului plebiscitar care însoţeşte regimurile de factură populistă. Iar democraţia parlamentară este denuntată de liderii populişti sau neopopulişti, aproape fără excepţie, drept cauză a corupţiei. Aşa că, asigu-rând o aură de legitimitate acţiunilor îndreptate împo-triva concurenţilor politici, po-puliştii se folosesc fără scrupule de suveranitatea naţională.
Referendumul, sacralizat de retorica neopopulistă ca principal element al guvernării democratice, este folosit împotriva parlamentului, adică a singurei instituţii politice ce poate controla executivul. Dar dacă referendumul, ca orice instrument politic, poate avea fie finalitate democratică, fie nedemocratică, plebiscitul nu are vreo legătură cu democraţia. Prin plebiscit se cere poporului să aprobe o poziţie exprimată mai înainte de un lider politic. Or, în privinţa modificării Constituţiei, preşedintele Băsescu se exprimase deja în mai multe rânduri, iar în ianuarie 2009, cu ocazia publicării raportului prezidenţial privind reforma constituţională, chiar propuse-se 10 direcţii de schimbare. Dintre acestea două, cel mai uşor de promovat într-o campanie electorală cu o puternică nuanţă antiparlamentară au fost obiectul „referendumului” din 22 noiembrie 2009. Şi, susţin unii, o dată ce poporul s-a exprimat atât de clar, chiar dacă referendumul a fost doar unul consultativ, nu ar mai fi cale de întoarcere: reforma trebuie făcută. De dragul cărui tip de reformă? A uneia care vizează mai multă democraţie sau, din contră, a uneia care mai trece în-treaga putere în mâinile unui singur om? Căci reforma referendumului – şi trecerea de la referendumul prezidenţial la cel de iniţiativă populară – nu este deloc agreată. În Franţa, de la care am împrumutat referendumul prezidenţial şi unde guvernările care abuzează de referendum sunt definite cu termenul cezarism democratic, referendumul este bine temperat. Căci, parafrazându-l pe Georges Clemenceau, dacă dai Cezarului ce-i al Cezarului, totul devine al Cezarului!
