Ati emigrat la 15 ani, impreuna cu familia, in Elvetia. Au fost ani grei sau – avand in vedere ca erati pe banii parintilor – din contra?
Ar fi poate placut si interesant sa creez un mit al anilor grei din viata mea elvetiana, deci cea de dupa 15 ani. Din pacate sau din fericire nu este asa. Lucrurile cele mai dramatice – cel putin vizibil dramatice – s-au intamplat pana la 15 ani si le-am relatat in volumul „Vremea minunilor”. Imbolnavirea, odiseea cu tatal meu pana la New York, reintorcerea dintr-o America prea violenta si din nou fuga. Comparate cu acestea, viata mea de aici nu este decat, hai sa zicem, „un lung fluviu linistit de siguranta si liniste”. Desigur, spun acest lucru ironic; chiar daca miscarile tectonice nu mai sint la suprafata ci in adincime, si deci mult mai subtile si de alta calitate psihica, ele au ramas. Am primit insa din educatia parintilor ceva ce m-a inarmat pentru timpurile grele (nu conteaza in ce fel) – ceea ce in germana se cheama „Urvertrauen”, o forta pozitiva de incredere bazala in viata pe care am pastrat-o chiar si in momentele cele mai dificile. Ma consider un luptator, de multe ori aflat la capatul puterilor, alteori gata sa iau lumea in piept. Mi-a fost usor sa invat limba germana – insa in Elvetia se foloseste un dialect al germanei si la asta se adauga faptul ca exista multe suspiciuni asupra nemtilor. Anul trecut s-a tras mult impotriva romanilor; acum sunt la rand nemtii, care vin cu miile in Elvetia. Societatea elvetiana este din ce in ce mai xenofoba, nu trebuie uitat acest lucru, chiar si atunci cand ne gandim la toate „bunataturile” ce provin de aici.
Deci am luptat ca sa nu devin mut, dupa ce imi pierdusem de pe o zi pe alta prietenii si copilaria si chiar – intr-un sens – accesul la limba de origine. Dar limba mea invatasem limba gresita, pentru a ma simti aici acasa. Deabea dupa 11 ani, cind ca tinar psiholog, lucram cu pacienti elvetieni, mi-am dat drumul la dialect. Pina atunci aveam impresia ca nu am radacini.
Al doilea lucru a fost intensitatea: sint o persoana clara, directa, rapida, lucru nu intotdeauna apreciat de elvetieni, care sunt mai molateci, mai controlati. Elvetienii folosesc multe diminutive si, la verb, conjunctivul. Iata deci doua argumente – exista desigur si multe alte aspecte pozitive -, de ce acest „acasa” al meu elvetian chiar si in ziua de azi, dupa 27 de ani, este inca precar. In rest – este liniste totala pe „frontul” de vest. Si iata ca din nou tes la mit.
Ati lucrat ca psihoterapeut – unde anume? V-a placut acesta meserie, ati pus pasiune in ea? Erati un psihoterapeut bun, apreciat?
Am in mine o mare dorinta de a intelege mecanismele dupa care functioneaza societatea si individul. In adolescenta, eram fascinat de cosmos, de lumi interplanetare – dar talentele mele sociale au fost mai mari decit cele de fizician, asa ca am devenit psiholog si explorator al lumilor interioare – de fapt, acelasi lucru il fac ca si scriitor. Ca tanar absolvent de universitate, am luat ca job ce am gasit in 1995; au fost ani de criza economica si atunci. Am facut de la inceputul carierei mele munca posibil cea mai dificila din domeniul psihoterapeutic, intr-un centru de rehabilitare pentru toxicodependenti. M-am aruncat in apa si am invatat sa inot inecandu-ma. Cei ce se drogheaza de ani de zile sunt maestri ai inselaciunii, sunt foarte dibaci in a arunca praf in ochi. De multe ori chiar in proprii lor ochi, fiindca inseala nu numai pe altii, ci si pe ei insisi. A fost o scoala importanta de viata: am invatat ca studiul si teoria abstracta nu ajuta si ca elemental fundamental al relatiei cu pacientul este mai intii personalitatea terapeutului. Nu pot spune daca am fost bun, succesul in munca cu drogatii nu se masoara ca la doctor, gen „am scos apendicele si iata-ne insanatositi”. Este un drum anevoios, cu multe caderi, dar pe care trebuie mers, atita timp cit exista speranta.
La fel ca „Maseurul orb”, si „Zaira” este un roman scris dupa o poveste reala. In „Zaira”, povestea de viata a protagonistei e 100% adevarata sau ati fictionalizat-o? Daca da, ce anume detalii sunt inventate?
Adevarat, este scris „dupa” dar nu este povestea reala. Eu sunt romancier si nu biograf, acest lucru nu ma interesa deloc. Trebuie sa am libertatea sa-mi desfasor imaginatia, sa folosesc un limbaj propriu si o viziune personala asupra unor lucruri reale. Nu copiez realitatea ci o reinventez… Dar hai sa complic putin lucrurile: totul este la fel de real si de fictional in acelasi timp. Nimic nu s-a petrecut asa si totul s-a petrecut asa. De la prima fraza „Prima calatorie ametitoare a vietii mele a fost aceea prin mama” si pana la ultima fraza – totul este viziunea mea asupra unei vieti dramatice din secolul trecut. De la prima fraza, care conteaza foarte mult, romanul are o logica proprie si un adevar propriu, care aseaza povestea in spatiul literar, dincolo de realitate sau fictiune. Dar, ma intreb, exista intr-adevar o realitate obiectiva? Noi toti care ne povestim viata oferim o viziune asupra propriei vieti, asa cum a facut-o si adevarata Zaira in cele trei zile petrecute in Piata Unirii in Timisoara si apoi cind am vizitat-o in exilul american. Pe scurt, traim intr-o poveste despre o poveste despre o poveste. Probabil ca as insela si mai mult daca as pretinde ca totul este absolut adevarat. Scriitorul „minte” oficial si mai gaseste si public pentru minciuna lui. Incercam prin orice poveste sa ne apropiem de adevar, sa spunem lucrurilor pe nume, si de fiecare data esuam, ceea ce ne conduce sa scriem o alta carte si tot asa, la nesfarsit. Dar daca minciuna literara este bine spusa, daca reflecta o parte din adevar, o samanta de frumusete, un miez substantial al vietii, atunci e binevenita. E greu si usor in acelasi timp de despartit scenele „adevarate” si cele „fictionale” din carte. Greu, pentru ca insasi limbajul folosit, densitatea povestirii, ritmul ei, sunt ale mele, deci nu au nimica de a face cu realitatea. Simplul fapt ca sunt barbat si povestesc prin ochii unei femei deja fictionalizeaza povestea. Usor, pentru ca se poate merge pagina de pagina si vedea exact care personaj si scena sunt inventate si care „reale”. Sint personaje care nu au existat, dar de care a fost nevoie, pentru a crea povestea, si altele „adevarate”. Varul Zizi (care a devenit un fel de a doua mama pentru Zaira dupa ce mama biologica a lasat-o in grija rudelor pe mosia de la Strehaia) a existat. Dumitru, al carui tata a murit strivit de un butoi de vin si care de atunci uraste familia mosiereasca a Zairei, nu exista – dar mi-a folosit. Nasterea femeii intr-o gara de provincie, pe cind toti se imbulzesc la gemurile salii de asteptare ca sa-i vada sosirea pe lume, nu s-a intamplat. Tristetea ei fata de lipsa mamei e poate adevarata. Faptul ca a devenit o mare papusareasa si marionetista in tara e adevarata. Dar faptul ca toata viata (atat pe scena teatrului de copii cit si in propria viata) isi va inscena, obsesiv, acea prima trauma a vietii, lipsa mamei, este fictional – dar foarte credibil si real, totusi.
Cine este individul real care se ascunde in spatele lui Lazslo Goldmann, amantul evreu al mamei Zairei, care ulterior devine figura marcanta in nomenclatura comunista? De asemenea, cine se ascunde in spatele lui Andrei, ministrul comunist homosexual?
Exista personaje fictive, pe care le-am creat pentru ca dinamizeaza actiunea sau pur si simplu sint necesare in logica povestii. Ma bucura insa ca cele doua personaje par sa fie reale – iata din nou un joc cu realitatea si fictiunea. Pe Laszlo l-am creat pentru a fi un contrapunct a lui Dumitru, distrugatorul si parsivul. El este intr-un fel ingerul pazitor al familiei lui Zaira, din dragostea pe care o are pentru mama dansei. Andrei insa este semifictiv. Daca imi aduc bine aminte, Zaira intr-adevar a avut un iubit, un mare critic de teatru de pe vremuri, care a folosit-o pentru a ascunde un mare secret. Dar nu aveam nevoie de un critic de teatru, ci de un ministru. Si iata ca am scos din palaria fermecata un ministru. De fapt munca la Zaira a fost putin ca visul vazut dupa teoria psihanalitica a lui Freud. Visul nu prezinta realitatea, pentru ca, daca s-ar intampla, ne-ar deranja atat de tare incat ne-am trezi. El ia elemente reale si le transforma, le metamorfozeaza in alte continuturi – de aceea, un critic de teatru poate sa devina ministru in vise sau in carti.
„Maseurul orb” si „Zaira” au avut nevoie de documentare serioasa. Cit timp a trebuit sa petreceti in Banat, pentru a documenta aceste romane? V-ati imprietenit cu protagonista romanului „Zaira”?
Mai putin in Banat, caci localitatea de origine a Zairei este in Gorj, nu departe de Turnu Severin. Nu am fost acolo decat o singura zi, pentru a vedea locurile unde o data a fost mosia. Imi cade mai usor sa aduc la viata lumea romaneasca decat alte spatii culturale – ceea ce denota cel mai clar ca Romania mi-a ramas „in singe”. Documentatia a fost ampla, dar in alte privinte. Am recitit literatura copilarie mele, basmele si povestile, „Pinocchio”, am invat multe despre tehnica teatrului de marionete sau despre America, unde se petrece un sfert din actiune. Si desigur m-am imprietenit cu Zaira, atata cat se poate imprieteni autorul cu personajul lui.
La ce lucrati? E adevarat ca scrieti o carte cu un subiect care se petrece in America? Daca da, mai are legatura cu estul/Romania/ comunismul?
Am renuntat la acel roman 100% american. Am terminat zilele acestea un roman despre cautarea fericirii (o tema frecventa la mine) in spatiul Europei; descriu viata de dupa razboiul de 30 de ani din secolul 17 din Lorena si Alsacia, descriu fuga din fata saraciei si a razboiului spre Banat in secolul 18, precum si colonizarea Banatului. Descriu viata multiculturala a acestuia de-a lungul secolelor, dar si fascismul, deportarile. Si descriu viata lui Jacob in mijlocul acestor furtuni, un personaj cu totul fictional, de acesta data. Documentarea a fost enorma, de la marea istorie europeana pana la viata de zi cu zi.
Cartea dvs. a aparut la editura germana Beck, ca titlu de varf. Ce inseamna o lansare ca titlu de varf?
Inseamna ca toata masina de publicitate se pune in miscare pentru tine. Inseamna ca se trimit 2 000 de exemplare de protocol presei si librarilor. De fapt datorez mult librarilor, care au iubit cartea si au vandut-o asa de bine. Inseamna ca reprezentantii editurii, care trebuie sa „aduca” cartea in librarii, sa convinga librarii sa o puna la vedere.
„Zaira” s-a vandut in 22.000 exemplare in Elvetia – o cifra impresionanta. Cum explicati succesul? V-a luat prin surprindere?
Vazand efortul de la Beck, nu m-a luat prin surprindere. Succesul provine poate din fascinatia pe care cititorii o au fata de poveste. Unii imi scriu spunandu-mi ca nu au mai lasat cartea din mana – si are oricum 470 de pagini; altii, ca au chiulit de la servici ca sa o termine.
Intr-un interviu spuneti despre Elvetia ca „Intr-o tara in care nu exista conflicte de atata timp si nici energie vitala, lupta pentru supravietuire se reduce la un minimum necesar, ca o flama de resou care se face mica.” Credeti ca Estul are un potential formativ mai bun pentru un artist?
Elvetia si-a dus ultimele razboie acum 200 de ani, in timpurile napoleonice. Trebuie avut un mare respect pentru o societate care a cladit la propria stabilitate atit de mult timp. Pe de alta parte ar fi cinic sa spun ca pentru o creativitate puternica si pentru teme importante ar trebuii stare de criza sociala, de saracie. Intr-adevar arta se inspira uneori din deficit, din lipsuri, din nefericire. Insa as vorbi mai mult de o stare de spirit a artistului: un mod viu, alert, puternic de a trai viata si a privi lumea. Intr-o societate capitalista supradezvoltata exista pericolul ca personalitatea sa fie „diluata”, subtiata deci, slabita de multele presiuni si oferte ce i se fac. Iata temele necesare si artei, dar numai atita timp cit artistul in capitalism ramane integru si bine ancorat in el insusi.
Intr-un interviu, afirmati ca ati renuntat la jobul de terapeut si de cativa ani traiti din scris – „la un nivel mediu”, care, daca ati avea copii, „s-ar transforma in submediu”. Ce inseamna in bani un venit mediu in Elvetia? Dar in bunuri? Ce va permiteti si ce nu?
Traiesc de 10 ani din scris si destul de bine, pentru necesitatile mele, deci pot pleca cind vreau in Franta sau Italia, unde mi se deschide sufletul, pot sa merg la filme, sa mananc la restaurante din cand in cand, sa cumpar carti, sa-mi intretin masina, de care am mai multa nevoie ca altii, avand in vedere deficitul meu muschiular. Sau, uite, imi permit sa vin in tara de cate ori oftez dupa ea. Am o viata perfect adaptata scrisului, oarecum s-a nimerit asa. Si am cistigat totusi incat as putea trai peste un an din economii. Dar: viata scriitorului este si aici precara, nu stii nici o data cate lecturi publice vei avea in acest an, cat vei vinde etc. Ca sa traiesti in Elvetia iti trebuie un minim de 4 000 franci, deci vreo 2 700 euro pe luna.
Filip Florian, un scriitor roman care de asemenea incearca sa traiasca din scris, spunea ca cel mai greu de suportat e insecuritatea viitorului, ca, de exemplu, nu stie daca peste trei luni o sa aiba o invitatie undeva afara, vreo lectura sau vreo bursa, pe scurt, ca face tot felul de jonglerii finaciare ca s-o scoata la capat cu cheltuielile (care includ si o familie, un copil). Cat de puternic resimtiti dumneavostra insecuritatea viitorului, cat de mare e instabilitatea financiara?
Inca nu o resimt puternic, dar chiar in acest an mi-am propus sa fiu mai precaut. Nu atat vinzarile mi-au adus bani, ci premiile, bursele si lecturile publice. Exista un intreg sistem de promovare a cartii, de care apartin si lecturile, in cazul meu intre 40 si 50 pe an. Si sunt platite desigur. Apoi, cartile mele sint traduse in mai multe limbi europene, de aici primesc iarasi ceva. Si acum, cu noul roman in buzunar, care sper sa apara anul viitor, am o noua perspectiva.
Ati cistigat o multime de premii in Elvetia. Care a contat cel mai mult? Care a fost cel mai valoros financiar?
Premiile si bursele cele mai multe nu le-am castigat in Elvetia, cat in Germania, unde cartile mele apar de asemenea. Pentru romanul de debut „Vremea Minunilor” mi s-a finantat un an de viata in Zürich, fapt care mi-a inlesnit decizia de a parasi meseria de terapeut. Apoi a fost premiul Chamisso al Academiei de arta din München si al Fundatiei Bosch, pe care il primesc autori care nu scriu in limba lor materna. Iar premiul Anna Seghers – o mare scriitoare germana – mi-a fost decernat asa, pur si simplu, pentru literatura germana. In plus am fost asa zisul „Scriitor al orasul Dresda” si anul acest voi fi acelasi lucru – dar al altui oras, Erfurt. Nu se plateste bine, dar mareste popularitatea in regiunea respectiva. Iata insa o intrebare asa de tipica de-a noastra romaneasca. La fel si raspunsul meu. Caci elvetianul e mult mai modest si nu si-ar etala premiile. Dar ce sa-i faci, raspund cu un zambet pe buze, sangele apa… Cunoasteti sfarsitul.
Cum e sa scrii intr-o cafenea?
Am o cafenea unde scriu aproape zilnic – dupa zece ani de cind o frecventez, macar mi se rezerva masa, cand ii sun. Scriu de mana pentru ca acest act este mai senzual iar gandul „curge” mai bine asa. Uneori mananc, alteori beau numai o cafea – nu exista o regula. Pot sa scriu in vacarmul cel mai mare, ba este chiar necesar, pentru ca pe vacarm, paradoxal, ma concentrez mai bine. Acasa, in tacere, gandurile mele se dilueaza.
