Realitatea virtuala a luat locul realitatii. Invadand ecranele televizoarelor sau ale calculatoarelor personale, realitatea virtuala este prezentata ca singura realitate. Adevarul nu mai este corespondenta dintre cele afirmate si realitate, ci confirmarea tuturor stereotipurilor. Se pare ca unii isi doresc ca oamenii sa nu fi iesit niciodata din pestera lui Platon, sa nu isi dezvolte gandirea critica si sa devina cetateni. Umbrele sunt din nou la moda. Asa ca nu e de mirare ca polisul, ca spatiu real in care cetatenii se manifesta in raport cu cetatea lor, nu mai exista.
In acest joc al realitatii virtuale, ordinea prioritatilor sociale si politice e schimbata. Nu intamplator, scenariul compromiterii Senatului si, prin consecinta, a democratiei reprezentative este repus in scena fara prea multe subtilitati de interpretare. Inutilitatea institutiei, afirmata pe toate canalele si pe toate vocile, este o data in plus subliniata.
Adevarul reformei constitutionale devine astfel Adevarul absolut. Chiar daca economia abia rasufla, chiar daca societatea se desira, chiar daca demnitatea umana a multora dintre semenii nostri este negata. Sau poate tocmai de aceea. Exista un fel de ratiune superioara care stabileste ordinea "reala" a lucrurilor.
Criza, mai ales una a modelului de dezvoltare sociala si economica, asa cum este cea pe care o parcurgem, nu e cel mai potrivit moment pentru reforme politice. Cata vreme directia nu a fost convenita, utilizarea cu prioritate a mijloacelor politicii, a carei menire e sa stabilizeze sistemul, nu poate decat sa mareasca falia dintre partile societatii. Graba nejustificata din 1990-1991 de a da Romaniei un cadru constitutional a produs efecte perverse.
Caci totul fusese gandit pentru a impiedica transformarea societatii sau, in orice caz, occidentalizarea si democratizarea sa. Cele mai conservatoare formule au fost mobilizate pentru a reduce riscurile schimbarii. Vechile "adevaruri" de sorginte legionara, populiste si antioccidentale, au fost redescoperite si adaptate noului context. Religia si superstitiile au devenit armele politice cele mai adaptate pentru a controla si limita efectele contaminarii democratice. Iar noii securisti, nu atat de diferiti de mai vechii lor camarazi, au mizat pe teoria conspiratiei si pe dreapta credinta. S-ar putea chiar sa fi si crezut in acestea. Insa scoaterea oricarei referiri la fosta Securitate dupa modificarea hotararii de guvern privind Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului e simptomatica. Comunismul fara Securitate ar fi ramas doar o teorie. Violenta totalitarismelor de tot felul a fost instrumentata de politiile politice.
Reconvertite la economia de piata si la cultul traditiei, acestea nu devin insa si instrumente ale democratizarii. De aceea, eventuala aparitie a cetateanului critic – nu a masei si a corolarului sau, dictatura majoritatii – a antrenat reactia si replierea "sistemului". Dictaturilor postmoderne, cele care pervertesc cateva dintre instrumentele democratice pentru scopuri contrare democratiei, si care au identificat progresul ca principalul inamic al societatii "inchise" pe care vor sa o construiasca le pot fi contrapuse doar cetateni liberi, lucizi si critici. Nu insa si telespectatorii sau internautii cazuti sub vraja realitatii lor virtuale. Democratia fara cetateni e ca pictura fara culori: o abstractie. si abstractiile acestea pot fi interesante, uneori chiar subversive, dar intotdeauna usor de contracarat. Realitatile virtuale, cele care au facut posibila cea mai grava criza din ultimul secol, nu sunt democratice, desi se declara astfel. Iar "reforma adevarata" e o parte a acelei masinarii care va da realitatilor virtuale aparenta de realitate.
