Aflu ca zilele acestea se implinesc doua decenii de la "Proclamatia de la Timisoara". Pe 12 martie 1990, prozatorul George serban aparea in balconul Operei din Timisoara, impreuna cu criticul literar Vasile Popovici, si le citea celor adunati in piata documentul cunoscut sub numele mentionat mai sus. Era la abia doua luni dupa declansarea marii schimbari, Ceausestii fusesera impuscati, FSN-ul domnea deja fara concurent, iar intentiile lui Ion Iliescu de a se instala la carma tarii nu mai constituiau pentru nimeni un secret. Aparusera cu promptitudine partidele asa-zis istorice – adica acelea care facusera ca Romania moderna sa arate, de bine, de rau, ca un stat national unitar, racordat la Europa, si care fusesera mai apoi azvarlite in ilegalitate ba de Carol al II-lea, ba de maresalul Antonescu, ba de regimul comunist in integralitatea lui: PNL, PNT, PSD (versiunea Cunescu).
Nu era pentru nimeni un secret ca ele se bucurau, pe moment, de o simpatie ezitanta si inegala. Dar existau. si cu toate acestea, noua putere mobilizase impotriva lor mase mari de oameni, apoi se trecuse la confruntari intre multimile de simpatizanti, ajungandu-se in scurt timp ca unii dintre liderii lor sa fie "protejati" de furia comandata a anumitor mase de fideli ai perestroikai iliescane prin masarea in blindate, ca in cazul Ceausestilor. Trecuse deja si prima devastare a sediilor acestor partide de catre asa-zise multimi furioase – dar al naibii de bine organizate –, iar iluziile se cam subtiau. Totusi, multi dintre oamenii lucizi refuzau sa priceapa deocamdata ca revolta impotriva regimului defunct se iscase doar in cateva mari orase: Timisoara, Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brasov, Bucuresti, Iasi; nu la tara, nici in micile asezari urbane.
Se spera inca, iar cativa dintre oamenii care doreau ca lucrurile sa se schimbe cat mai repede si cat mai vizibil, cu consecinte pozitive pentru intreaga tara, baietii si fetele de la "Societatea Timisoara", de pilda, si-au spus ca este nevoie ca in confuzia generala sa se clarifice putin directia de inaintare. Astfel, cu ajutorul scriitoarei Alexandra Indries, George serban a formulat "Proclamatia de la Timisoara", care a recapitulat cateva date simple, dar important de retinut (ca revolutia a pornit la Timisoara, ca lupta s-a purtat intre populatia neinarmata si trupele echipate ale statului socialist, ca Timisoara a fost primul oras eliberat de dictatura etc.). Totodata, ea arata cum s-ar cuveni mers mai departe intr-o viziune democrata, in directia adancirii schimbarii si a obtinerii de efecte benefice pentru intreaga Romanie.
Fata de moderatia excesiva a lui Ion Iliescu si a Frontului Salvarii Nationale, dictata poate de nevoia unui racord la gorbaciovismul din vecini al URSS, ca si de un instinct al pastrarii sub propriul control al evolutiilor, Proclamatia a subliniat sensul anticomunist, nu doar anticeausist, al procesului schimbarii social-politice de la noi. S-a aratat ca revolutia apartinea tuturor categoriilor de cetateni si tuturor grupelor de varsta, nu numai celor agreate de noua putere. Documentul a pledat si pentru alegeri libere, neingradite, perfect democrate. Acestea trebuiau insa sa se refere, intr-o logica elementara a schimbarii care… schimba, numai si numai la cetatenii care nu participasera la sistemul de conducere si supraveghere a Romaniei rosii. In punctul 8, cel mai cunoscut, se solicita lustratia vreme de trei legislaturi.
Cererea i-a inflamat insa pe Ion Iliescu, pe liderii frontului, pe adeptii acestora care au organizat, dupa tipicul de-acum cunoscut, o contramanifestatie in inima fiefului lor, unde se bucurau de cea mai calda simpatie, dand, putin mai tarziu, o "Proclamatie de la Vaslui". Spiritul acesteia era contrar sensului revolutionar al celei de la Timisoara, militandu-se pentru stagnare si mentinere la nivelul cel mai moderat a schimbarilor.
Astazi, dupa douazeci de ani de la aceste intamplari, putem face un nou bilant de etapa. George serban a murit, rapus de un atac de cord. Alexandra Indries nu mai este si nu se mai vorbeste despre ea. Vasile Popovici nu mai scrie carti si a facut o cariera de diplomat la Ministerul de Externe. Lustratia nu a avut loc, Ion Iliescu este, din nou, parintele tutelar al partidului mostenitor al FSN, PSD-ul devenit altceva decat in vremea lui Sergiu Cunescu (mort si el). Ofiterii de Securitate sunt in continuare deplin conspirati, accesul la arhive si la propriile dosare ramane selectiv, greoi, birocratizat si masiv cenzurat.
Vechii stabi s-au transformat in noii mahari, iar fiii si fiicele lor conduc Romania pe noile culmi ale capitalismului de carton, daramat de criza economica. Primii perdanti au fost minerii si celelalte categorii proletare, concediate de-a valma si chiar silite sa emigreze in tari unde activitatea lor este mai bine apreciata. Vasluiul a invins Timisoara si, desi URSS a pierit, perestroika lalaie a invins Romania, eternizandu-se.