Am avut (și am în continuare) destul de multe ocazii de a pleca din această țară, ocazii extrem de atractive din punct de vedere financiar și profesional.
N-am făcut-o până acum, motivul fiind un amestec de dragoste pentru Timișoara, teamă de necunoscut, o oarecare mulțumire generată de un nivel de trai confortabil și, desigur, legătura cu cei apropiați.
Nu mă consider vreun mare patriot, pentru mine patriotismul însemnând mai degrabă nevoia de a face lucrurile cum trebuie și a te prezenta decent în fața străinilor, indiferent de ocazie sau context.
Din acest motiv nu țin mâna la piept când aud imnul, nu mă împopoțonez cu culorile drapelului național și nu rup cămașa de pe mine despre cât de român și iubitor de țară sunt. Aleg să îmi iubesc țara în felul meu, și nu în funcție de stereotipurile ipocrite ce inundă spațiul public în ultimii ani.
Ca să fiu foarte sincer și direct, iubesc în primul rând Timișoara, pentru tot ceea ce mi-a oferit în viață și pentru tot ceea ce reprezintă ea. Pentru oamenii ei, pentru verdele ei, pentru florile ei, pentru eroii ei. Pentru acel spirit pe care sper că îl va regăsi, pentru teatrele și opera ei, pentru artiștii ei, pentru cultura ei, pentru sportul ei (pe care, la fel, sper că îl va regăsi).
E la fel de adevărat că iubesc și respect și România, căreia îi sunt recunoscător pentru școala, profesorii și educația pe care mi-a oferit-o, pentru oportunitățile de a-mi dezvolta o carieră și o afacere în domeniul pe care îl respir prin toți porii – IT-ul. Și lista poate continua cu tot ceea ce este frumos și de valoare în acest colț de planetă pe care îl referim drept țara noastră.
Sunt însă foarte trist și dezamăgit când realizez că nu prea găsesc motive de mândrie cu privire la țara mea. Asta pentru că, dincolo de emoțiile subiective ale fiecăruia dintre noi, realitatea matematică, obiectivă, rațională este crâncenă. Suntem la 28 de ani de când am crezut că moartea unor eroi ne va elibera de gaura neagră a comunismului și securismului. De când am crezut că vom avea ocazia să mergem pe un alt drum, mai corect, mai pragmatic și mai bun pentru noi toți.
Mă uit în jur și ce văd? 28 de ani în care nu am fost în stare legăm provinciile istorice cu niște nenorocite de autostrăzi. 28 de ani în care am exportat lemn, resurse naturale, medici, inteligență, timp și câte și mai câte. 28 de ani în care ne-am tâmpit învățământul, în care ne-am omorât antreprenorii, în care am ratat imense și nenumărate ocazii de a ne dezvolta.
28 de ani în care am reușit să ajungem la o clasă politică și o justiție care, pur și simplu, se merită una pe alta.
Văd România ruptă în două, cu două tabere care se luptă la sânge cu cuțitele pe masă. Și realizez cu groază că amândouă sunt, de fapt, fețe ale aceluiași rău profund, care a ajuns în măduva osoasă a acestei țări și o roade încet și sigur, fără scăpare. Îi văd pe cei care urlă în piața publică cu justiția în gură ignorând cu seninătate și aproape inconștiență gravele probleme ale unui sistem de justiție modelat de un securist ajuns președinte și o nenorocită de procuroare ceaușistă. Văd oameni politici, mai ieri victime ale acestui sistem, cum se gudură la picioarele lui, deși în sinea lor îl urăsc din toata ființa lor.
Dar văd și niște guvernanți care aparent se luptă cu acest sistem. Și mi-e groază când înțeleg că motivul pentru care se luptă cu el ține strict de problemele pe care le au, și nu de vreo dorință sinceră de scoatere a României la liman.
Văd o Românie care la vârf nu mai are nici clasă politică, nici justiție. Văd o Românie care nu mai are șansa de a avea un președinte liber, vizionar și echidistant.
Văd o Românie chinuită, îmbătrânită și prea fals iubită.
Sunt departe de a fi vreun fan de Las Fierbinți… dar mă regăsesc în continuare cu multă tristețe și amărăciune în cuvintele lui Adrian Văncică.
