In toate tarile lumii, preocuparile privind problema educatiei si invatamantului sunt de mare actualitate, vizandu-se reforma scolii pentru a putea face fata mutatiilor spectaculoase din viata contemporana.
In Romania, "reforma" invatamantului se desfasoara de mai bine de 60 de ani, intr-o permanenta bajbaiala, fapt care a afectat profund nivelul de cultura generala si de specialitate a populatiei, cu efecte dramatice asupra calitatii generale a vietii.
Biserica din tara noastra a traversat cu greutati imense perioada cumplita a regimului comunist, dar a supravietuit. Dupa Revolutie, Biserica traieste o veritabila renastere, nelipsita insa de probleme si dificultati.
Dupa cum e firesc, se discuta mult despre situatia din scoala si din Biserica, se formuleaza observatii, critici si propuneri privind prezentul si viitorul lor. Recent, in presa au aparut opinii conform carora, in tara noastra se construiesc prea multe biserici, ceea ce ar reprezenta una din cauzele crizei scolii romanesti.
Propunem in cele ce urmeaza, o analiza succinta a situatiei din cele doua institutii fundamentale ale spiritului si spiritualitatii nationale precum si a relatiei dintre ele.
Scoala romaneasca – 62 de ani de "reforme" nefericite
Pana la "reforma" comunista din anul 1948, scoala romaneasca era una performanta, gratie marelui sau ctitor Spiru Haret. Diplomele romanesti erau recunoscute in Occident, iar universitatile si politehnicile noastre au format, in anii din prima parte a secolului trecut, mari personalitati stiintifice si culturale care, dupa cum se stie, s-au ilustrat pe plan mondial. Cadrele didactice de toate gradele erau adevarate personalitati culturale si spirituale.
Ceea ce nu reusise sa realizeze invatamantul romanesc din prima jumatate a secolului al XX-lea era eradicarea analfabetismului, realizata cu mult timp inainte de tarile dezvoltate din Europa. Explicatia acestei situatii este aceeasi ca pentru alte domenii de ramanere in urma a tarii noastre: conditiile istorice profund nefavorabile. In anii ’30 se prefigura o reducere rapida a analfabetismului gratie, intre altele, numarului mare de scoli construite in mediul rural de marele patriot Dr. Constantin Angelescu fost mult timp ministru al Invatamantului in perioada interbelica.
"Reforma" invatamantului din 3 august 1948 (decretul nr. 1745/1948) a reprezentat primul pas spre sovietizarea invatamantului romanesc, conform instructiunilor primite de la Moscova. Elementele "reformei" comuniste a scolii din tara noastra au fost urmatoarele: l Ideologizarea intregului sistem de educatie, dupa modelul sovietic; Modificarea programelor analitice in vigoare inainte de "reforma" prin aplicarea directivelor NKVD nr. NK/003/47 din 2.06.1947, care prevad explicit diminuarea calitativa a invatamantului, impunandu-se printre altele, reducerea materiilor studiate si a materialului documentar (se elimina studiul logicii, filosofiei, limbii latine si genetica); l Promovarea unor cadre didactice fidele regimului comunist, multe dintre ele scolite la Moscova; Limitarea accesului la invatamantul mediu si superior a copiilor si tinerilor proveniti din familii de intelectuali, chiaburi si "fosti exploatatori";
Includerea preferentiala "in sistemul de invatamant superior a tinerilor cu origine sociala "sanatoasa", in acest scop admiterea in invatamantul universitar fiind conditionata de un "dosar de cadre" "bun"; in acelasi scop, "facultatile muncitoresti", proaspat infiintate, primeau ca studenti si tineri fara studii medii; l Obligarea elevilor, studentilor si profesorilor sa efectueze "practica in productie" si "munca patriotica", de cele mai multe ori sub forma unor munci necalificate, in anii dictaturii ceausiste – munca in agricultura; l Instigarea copiilor – elevi si studenti – impotriva propriilor familii, conform metodelor propuse de "pedagogul" sovietic Macarenco.
Rezultatul "reformei" din anul 1948 si a altor masuri de acelasi fel, care au fost aplicate in anii care au urmat, a fost scaderea dramatica a calitatii invatamantului in general, a cadrelor didactice si a absolventilor scolilor de diferite grade. S-a ajuns la situatia catastrofala in care un absolvent a primelor 8 clase era semianalfabet, cel de liceu abia stia sa scrie si sa citeasca dar fara a fi in stare sa redacteze singur o cerere sau o scrisoare cat de cat inteligenta. Majoritatea absolventilor de facultate incompetenti profesional, la data repartizarii in productie erau incapabili sa lucreze eficient in domeniile pentru care aveau diplome.
Pe parcursul perioadei guvernarii comuniste, au fost cateva timide incercari de ameliorare a invatamantului romanesc, de fiecare data insa ele au fost urmate de noi masuri aberante care faceau imposibila o redresare reala si de durata. In felul acesta, in ultimii ani ai dictaturii ceausiste, cand "savanta de renume mondial" Elena Ceausescu s-a amestecat in problemele invatamantului (si nu numai) s-a ajuns la o stare deplorabila a scolii romanesti de toate gradele si de toate specialitatile. Punctual, existau desigur exceptii, acolo unde un director de liceu, sau un rector de universitate incerca sa ocoleasca, cu mari riscuri personale, dispozitiile care veneau "de sus". Aceste exceptii nu faceau insa altceva decat sa confirme regula.
Dupa Revolutia din decembrie 1989, parea ca un suflu nou va strabate toate esaloanele scolii romanesti. A fost institutionalizata autonomia universitara, s-au infiintat scoli particulare de diferite grade, au aparut cursuri si manuale scolare alternative, iar ideologia comunista a disparut practic din programele analitice. Cadrele didactice si conducerile succesive ale Ministerului Educatiei au facut numeroase declaratii privind intentia de reformare a invatamantului conform Strategiei de la Lisabona. Din pacate, turbulentele politice din anii postcomunisti, incompetenta unora dintre ministrii invatamantului si, in general, conservatorismul si afacerismul multor cadre didactice au facut ca reforma mult clamata sa esueze intr-un sir de masuri inconsecvente, adesea contradictorii intre ele. A existat, totusi, o actiune serioasa si competenta a comisiei de profil de la Cotroceni, actiune ramasa deocamdata fara finalizare practica.
Situatia la zi a invatamantului romanesc poate fi rezumata astfel: l Un nivel mediocru sau chiar submediocru al multor cadre didactice care, departe de a face, asa cum ar trebui, munca de apostolat, transforma nobila profesiune de dascal intr-un mijloc de a castiga bani, daca se poate cat mai multi si adesea nemeritati – a se vedea practicarea meditatiilor care, in invatamantul dinainte de 1948, nu se cunostea. Exista desigur educatori, invatatori, profesori de liceu si universitari competenti si dedicati muncii lor dar ei reprezinta o minoritate; l Calitatea programelor analitice – denumite bombastic curricula – este si ea departe de a reflecta progresele pe plan mondial, din cauza lipsei de informare stiintifica a celor care indruma si coordoneaza invatamantul in general;
Invatamantul particular, in special cel superior, in loc de a deveni un factor de excelenta (asa cum e in SUA unde universitatile cele mai performante sunt, aproape toate, particulare) a devenit aproape fara exceptie o afacere dubioasa (cazul bine cunoscut al universitatii Spiru Haret cu aproximativ 300.000 de studenti in toata tara si – culmea – in strainatate, din care multi primesc diplome contra unor taxe piparate "promovati" "de la distanta" de profesori neatestati dar bine platiti).
Mentalitatea elevilor, studentilor si cea a parintilor acestora este profund marcata de conceptiile existente in timpul regimului comunist: conteaza diploma, nu competenta castigata in timpul studiilor. Eradicarea acestei mentalitati este esentiala pentru redresarea scolii romanesti; Alocarea bugetara pentru invatamant este mult inferioara nevoilor reale, una din consecinte o reprezinta inchiderea unor scoli ce nu respecta un minim de conditii igienice precum si faptul ca dintre cele in functiune, multe au o infrastructura sub orice critica;
Forurile competente n-au dus niciodata o politica inteleapta fata de studentii si tinerii absolventi cu rezultate exceptionale de la universitatile din tara si, in special, de la marile universitati din Occident; lipseste atat legislatia cat si dorinta oficialitatilor care sa-i atraga sa lucreze in tara, desi multi dintre ei ar vrea sa o faca; Desi guvernantii si politicienii afirma adesea ca inteleg importanta invatamantului – o investitie esentiala pentru viitorul tarii – putine sunt masurile practice care sa confirme ca, dincolo de vorbe, exista la noi o conceptie clara pentru redresarea scolii romanesti.
Biserica – renasterea de dupa 1989
Dupa anii grei din timpul regimului comunist, Biserica Ortodoxa a renascut, adunand in jurul ei multimea de oameni care, din cauza persecutiilor religioase, nu-si puteau implini dorinta de a se apropia de Cele Sfinte. Sutele de mii de pelerini care, in fiecare toamna, infruntand uneori ploaia si frigul se inchina la Iasi Sfintei Parascheva iar la Bucuresti Sfantului Dumitru, reprezinta un fenomen unic in Europa crestina. In afara credinciosilor ortodocsi majoritari in Romania, multi apartin celorlalte culte crestine – greco catolici, romano catolici precum si neoprotestantii, atestand cu totii marea propensiune spre crestinism a poporului nostru.
Biserica se bucura de un deosebit prestigiu, numeroase sondaje de opinie indicand-o ca institutie creditata cu maxima incredere din partea populatiei. Pe langa functia lor de pastori ai sufletelor, numerosi preoti si inalti ierarhi sunt angajati in opere de binefacere si de sprijinire a nevoiasilor. Un admirabil exemplu in acest sens ne ofera acel preot din Buzau care, prin forte proprii si sprijinit de enoriasi, a organizat o adevarata retea de camine, cantine si dispensare de care beneficiaza sute de oameni aflati in dificultate. E doar un exemplu din multe cazuri similare.
Se poate deci spune ca Biserica traieste o remarcabila renastere, desi in interiorul ei exista unele probleme delicate, cum ar fi suspiciunea care planeaza asupra unor preoti ca ar fi colaborat cu securitatea comunista sau, cazuri ce e drept izolate, de coruptie si imoralitate. Acestea insa nu pot umbri rolul exceptional al Bisericii in reechilibrarea morala a natiunii noastre, traumatizata de cei 45 de ani de comunism.
Mult timp, in tara noastra cele doua institutii erau atat de strans legate incat activitatea religioasa se ingemana cu cele de invatare a scrisului, cititului si studiul cartilor sfinte si laice. Nu intamplator, cuvantul Dascal are, dupa cum se stie, doua semnificatii: cea de cantaret bisericesc si cea de invatator.
Incercarea de a pune in opozitie doua institutii reprezinta inca o diversiune post decembrista care se adauga celor pe care le-am semnalat tot aici in 12 februarie 2010. Faptul ca, dupa Revolutie, s-au construit multe biserici, dintre care (putine) din fonduri bugetare, ar reprezenta dupa unii, cauza scoaterii din functiune a numeroase scoli. Altfel spus, daca invatamantul nu are bani, e din cauza ca se cheltuieste mult cu bisericile. Ca si in lansarea altor diversiuni, cei ce vor sa contrapuna scoala – bisericii gresesc cu buna stiinta.
Ei omit in mod intentionat faptul ca marea majoritate a bisericilor se construiesc din fondurile comunitatilor de enoriasi. Cu aceeasi rea credinta, ei sugereaza ca singura sursa de unde s-ar putea completa fondurile prea mici pentru educatie ar fi fondurile din buget destinate construirii de biserici. In realitate, exista numeroase surse de unde s-ar putea lua bani pentru a completa bugetul invatamantului, ca de exemplu: sume exorbitante pentru aparatul de stat si cel administrativ, pensiile preferentiale – unele de multe mii de euro pe luna, eradicarea evaziunii fiscale uneori tolerata de autoritati, stoparea coruptiei in aparatul de stat etc.
Realitatea din tara noastra, in care trebuie vindecate profundele rani spirituale si intelectuale provocate de dictatura comunista, impune o stransa colaborare intre scoala si biserica. Evident, acest lucru nu inseamna ca activitatile lor trebuie amestecate dar, in nici un caz nu trebuie indusa ideea ce ele ar fi contradictorii. De exemplu, ar fi un real castig intelectual si spiritual, daca in manualele de istorie s-ar vorbi mult mai pe larg de extraordinalul sacrificiu, in numele credintei crestine, facut de Constantin Brancoveanu, impreuna cu cei patru feciori ai sai, ucisi din ordinul inaltei Porti, fiindca au refuzat sa treaca la mahomedanism. Martiriul celor cinci, unic in istoria moderna a Europei, este mult prea putin cunoscut si inteles de tinerii studiosi din tara noastra, si cu atat mai putin de cei din strainatate. El reprezinta indiscutabil un motiv de mandrie patriotica, efect al colaborarii dintre scoala si biserica.
E adevarat insa ca unele institutii crestine ar trebui puse de acord cu cuceririle stiintei. De exemplu, nimeni nu mai poate fi convins astazi ca de la Geneza s-au scurs doar ceva mai mult decat cinci mii de ani. Ideea ca anii biblici trebuie considerati metaforic (un an biblic poate fi interpretat ca epoca geologica) nu micsoreaza cu nimic esenta mesajului crestin.
*** Ideea opozitiei scoala – biserica reprezinta o sechela comunista profund nefericita si daunatoare constiintei nationale. Fara scoala si fara biserica o natiune nu poate dainui. Avem deci nevoie de amandoua.