In Turcia, guvernul proclerical al lui Recep Tayyip Erdogan a dispus, zilele trecute, arestarea a zeci de fosti si actuali ofiteri sub acuzatia ca ar fi complotat o lovitura de stat. Retinerile unor militari de rang inalt, inclusiv generali si amirali in rezerva, survin intr-o tara in care armata a fost, din 1923 incoace, strajerul revolutiei seculare initiate de Kemal Atatürk. Pana in 1998, puterea militarilor era atat de mare incat putea darama orice guvern islamic. Militarii ar fi putut dispune pana si dizolvarea partidului de guvernamant. Dar acum, Partidul Justitiei si Dezvoltarii (AKP), aflat la putere, a inceput sa-si intareasca serios stransoarea asupra statului.
Daca ar fi sa cautam factori externi responsabili pentru aceasta crestere a influentei fortelor ultrareligioase, nu-i vom gasi nici in Iran si nici in Arabia Saudita, ci tocmai in randurile secularistilor convinsi de la varful Uniunii Europene.
Bruxelles-ul a semnalat timp de ani buni ca orice sansa de aderare a Turciei la UE va depinde, in mare masura, si de anihilarea puterii militarilor asupra vietii politice a tarii. Indiscutabil, puterea detinuta de acestia era una greu justificabila, dar in prezent devine cat se poate de limpede ca UE nu s-a gandit deloc la impactul pe care l-ar putea avea insistentele ei asupra balantei puterii politice din acest stat. Daca Bruxelles-ul va fi sperat ca vor rasari, peste noapte, o serie de partide luminate care vor umple vidul de putere creat, s-a inselat – precum se vede – amarnic. Turcia zilelor noastre se prezinta ca o tara din ce in ce mai dispusa a strange relatiile cu statele nedemocratice din Orientul Mijlociu. Presedintele Sudanului, bunaoara, acuzat de Organizatia Natiunilor Unite de genocid, a avut parte de toata ospitalitatea lui Erdogan doar cu putine luni in urma.
Cititorul se va intreba, probabil, ce legatura au toate acestea cu Romania?! Pe de o parte, desigur ca nici o schimbare geopolitica de anvergura inregistrata intr-o tara aproape vecina nu poate fi, pur si simplu, trecuta cu vederea. Pe de alta, pripa cu care UE a tinut sa se amestece in treburile interne ale unui candidat la aderare fara a chibzui mai intai asupra consecintelor ar trebui sa fie binecunoscuta romanilor. si in cazul Romaniei, UE a insistat pe o serie de deziderate, printre care si privatizarea rapida a economiei tarii, fara a se mai intreba cine anume ar urma sa ia locul statului in calitate de proprietar. Astfel, pozitiile de lorzi ai economiei romanesti au revenit fie unor personaje mai notorii precum Dinu Patriciu, fie mai obscure precum reprezentantii bancilor austriece sau elene.
Cat despre efectul obtinut: Patriciu meprizeaza fatis, inclusiv in public, Uniunea Europeana ori de cate ori are ocazia, pe cand orice cutremur in ultraextinsul sector bancar austriac va conduce, cu mare probabilitate, mai intai la o serie de sacrificii solicitate subsidiarelor din Europa de Est, inclusiv din Romania. Acelasi lucru este valabil si in cazul Greciei.
Cat priveste scena politica autohtona din perioada 2000-2005, UE nu si-a ascuns nicicand preferinta pentru PSD si nici nu s-a dat in laturi de la agrearea unui parteneriat informal cu aceasta formatiune politica. De ce? Pentru ca PSD era unicul partid dispus sa accepte agenda impusa de Bruxelles, in special cerinta referitoare la reducerea ponderii statului in economia tarii – formula magica, din punctul de vedere al Bruxelles-ului, pentru modernizarea Romaniei.
Eurocratii nu si-au inchipuit nici o clipa ca, asemenea islamistilor din Turcia, PSD avea, de fapt, o agenda proprie, neintentionand sa respecte pleiada promisiunilor facute. Ca atare, UE a preferat sa ignore in 2001 epurarea functionarilor publici numiti tocmai pentru a crea un liant neutral in vederea atragerii de profesionisti. Tot UE a incuviintat si pseudoreformele din justitie care au condus la instalarea unor magistrati extrem de bine interconectati cu vechiul sistem in CSM, recte chiar in organul care ar fi trebuit sa asigure independenta judiciara.
Un alt episod-cheie s-a inregistrat in 2004, printre protagonistii de atunci aflandu-se si noul lider pesedist Victor Ponta. In mod cu totul inept, UE a acceptat ca tocmai un protejat de-al lui Adrian Nastase sa devina principalul interlocutor in chestiunea deturnarilor de fonduri. Cand OLAF, Oficiul de Lupta Anti-Frauda al UE, s-a sesizat cu privire la unele fonduri de preaderare ajunse in vistieria unor companii din Bacau cu certe legaturi cu o serie de "grei" politici, Ponta a refuzat, pur si simplu, sa intervina, considerand ca sesizarea si concluziile OLAF contineau "lucruri generale, nu era nimic concret", cercetarile fiind, prin urmare, de prisos.
Ascensiunea acestui jurist cinic, lipsit de orice intentie reformatoare, este doar una dintre numeroasele consecinte nefaste ale modului facil si profund iresponsabil in care UE a stiut atat sa-si impuna ambitiile in Romania, cat si sa-si exercite puterea. Din nefericire, este prea putin probabil sa fie si ultima. In consecinta, "europenizarea" dictata pana acum de Bruxelles se prezinta, cel putin deocamdata, doar ca o forma fara fond.
