In Romania, scindarea parea sa fie, pana acum, apanajul dreptei politice. In prezent insa, pare a fi venit randul asa-zisei stangi, anume PSD. Partidul trece printr-o pronuntata criza de identitate, aducand zilele acestea mai degraba a asociatie de afaceri care se joaca, subit, de-a politica decat a formatiune de anvergura nationala. Ca atare, nu-i de mirare ca fiecare dintre numerosii lideri pesedisti vrea ceva diferit. Surprinde, in schimb, ca pe orizontul politic romanesc nu s-a mai conturat de ani buni nici o formatiune noua. Ultima aparuta a fost, in 2003, Uniunea pentru Reconstructia Romaniei (URR), infiintata de un numar de tehnocrati optimisti in privinta sanselor de redresare a tarii in baza economiei de piata. Dar de atunci piata a fost "imblanzita" atat de stat, cat si de o mare parte a firmelor straine ce activeaza in Romania, in timp ce romanii par a se fi familiarizat cu regulile capitalismului "salbatic" de care au parte.
Cat despre URR, formatiunea a pierit curand de mana PSD, dupa ce partidul aflat la guvernare in acea vreme semnalase lumii de afaceri ca orice sustinere a URR ar atrage dupa sine sanctiuni drastice – controale fiscale, lipsa contractelor cu statul etc. Acum, PSD sustine ca are parte de aceleasi rele tratamente pe care le aplica, in trecut, altora, reclamand o "vendeta politica" indreptata impotriva liderilor sai prin intermediul ANI si al procurorilor DNA. Afirmatia insinueaza, pe de o parte, ca Adrian Nastase si Mircea Geoana ar reprezenta reale amenintari la adresa lui Traian Basescu, acesta fiind si motivul pentru care sunt cercetati, iar pe de alta, ca PSD ar constitui o concurenta serioasa pentru PDL, adica ar fi intr-o forma mult mai buna decat ne este dat sa vedem. De fapt, supararea PSD este legata preponderent de ascensiunea PDL, avand in vedere ca, pana una-alta, esaloanele superioare ale sistemului judiciar abunda in persoane deosebit de intelegatoare atat fata de variile probleme ale exponentilor fostei puteri, cat si ale noii boierimi de afaceri.
Altul este tiparul extrem de nociv aplicat de clasa politica romaneasca din 1989 incoace: este vorba de limitarea sistematica a competitiei politice. Migratia politica continua sa fie in floare, defectorii din randurile opozitiei fiind de regula rasplatiti regeste pentru actul lor de tradare. Numarul persoanelor verticale cu anduranta necesara infiintarii unui nou partid a ajuns infim, dat fiind noianul de reguli si prevederi impuse, de-a lungul vremii, de un stat care a urmarit, manifest, doar restrangerea competitiei. Mai exista, desigur, si alte metode anticompetitionale: partidele pot fi asfixiate rapid prin invazia unor juristi de provincie sau aventurieri de genul lui Cozmin Gusa – specializati in deturnarea formatiunii chiar sub nasul fondatorilor ei.
Omniprezenta coruptiei in politica – aspect ce nu mai poate fi interpretat nicicum drept simpla consecinta temporara a situatiei anormale caracteristice primilor ani postdecembristi – constituie un alt impediment major pentru lansarea unor noi forte politice. Avand in vedere ca exista destui politicieni care nu doar isi exhiba averile, ci se mai si lauda pe micile ecrane cu presupusele lor talente politice, orice om de bun-simt cu ceva respect de sine va reflecta mult si bine inainte de a decide sa se alature acestei tagme.
Presupunand ca un partid nou ar reusi totusi sa acceada cum, necum in Parlament, in pofida impedimentelor intampinate, ar fi nevoit sa-si caute rapid aliati pentru a capata o oarecare pondere. Cata vreme formatiunea nu ar fi insa una descentralizata, de genul celei pomenite zilele trecute de Sorin Frunzaverde, activistii ei locali s-ar afla tot la cheremul mai-marilor de la centru. Iar sefii centrali pot ticlui varii aliante cu partide deja discreditate in plan local, bruscand ca atare electoratul care sprijinise si crezuse in noul venit pe scena politica. Pe de alta parte, un partid compus dintr-o serie de entitati regionale autonome nu constituie neaparat si solutia ideala in vederea implementarii unei democratii locale exemplare.
Nicicand perspectivele reinnoirii scenei politice romanesti nu au parut mai reduse ca acum – in pofida rumorii din PDL. Mass-media si societatea civila au incetat de mult sa incurajeze vocile solitare pentru care politica inca mai reprezinta o vocatie pusa in slujba redresarii nationale. Politica a ajuns monopolizata de o serie de lideri ofiliti si meschini, de cativa acoliti mai tinerei si de o armata de activisti interesati exclusiv sa se pricopseasca rapid in baza functiilor detinute. In atare conditii, Romania ar putea sista, in timp, sa mai functioneze. Ar disparea, pana la urma, chiar si ambitia mentinerii in functiune a statului profund neperformant, deoarece putinele persoane inca dedicate binelui public ar renunta, mai devreme sau mai tarziu, la orice urma de implicare civica. Prin obstructionarea competitiei si reinnoirii politice, arhitectii statului roman postdecembrist au semnat, de fapt, o serie de certificate de decese – atat ale lor, cat si ale natiunii. Stau si ma-ntreb daca intre timp au ajuns sa realizeze acest lucru?!
