Cand vine vorba de sanatate, principiile inflexibile sunt bune pentru editorialele de la ziar, dar servesc prea putin asigurarii celei mai bune ingrijiri posibile. si aici nu e vorba numai de cadoul sau plicul oferit medicului, acela este mai mult un contract, un fel de gentlemen’s agreement, care compenseaza la valoarea pietei ceea ce sistemul asigurarilor de stat nu este in stare sa acopere. Este vorba despre tot ceea ce se intampla de la medic in jos. Se poate da exemplu cel putin un mare spital din Bucuresti (desi probabil ca asa se intampla peste tot) unde coruptia nu numai ca este generalizata, dar este sistematizata in sensul unei adevarate diviziuni a muncii. Pe usile de la numeroasele intrari scrie mare "Carantina", pe care cei cinci-sase agenti de paza ti-l arata cu satisfactie, ridicand din umeri complice, ca si cum ti-ar sugera ca ei ar vrea sa te lase sa intri, dar destinul nemilos ii impiedica. Afli mai tarziu ca destinul nemilos poate fi induplecat cu o bancnota de 5 lei.
La cateva sute de oameni care intra zilnic pe aceste usi, sa punem cam 20 de insi care vor sa scape de batai de cap si depun cu resemnare mioritica jertfa de 5 lei. Asta inseamna 100 de lei pe zi. La un program de lucru lejer de 12 cu 24, inseamna 1.500 de lei pe luna. Plus 1.000 de lei salariu, inseamna 2.500 de lei pe luna, mai mult decat castiga un profesor cu gradul intai. De aici incolo ai de-a face cu personalul medical si sanitar, medici rezidenti, asistente, infirmiere, brancardieri. Trebuie sa inveti repede codurile cromatice, pentru ca fiecarei culori ii corespunde o bancnota de o anumita valoare. Cum sanatatea este o afacere nonstop, oamenii lucreaza in ture si, daca vrei sa-ti fie bine, trebuie sa-i mituiesti pe toti, pe fiecare tura. O buna masura a vitezei de circulatie astronomice a masei monetare intr-o asemenea institutie (comparabila la orice ora cu bancile) este absenta totala a bancnotelor mai mici de 100 de lei de la orice punct de presa, bufet sau farmacie din incinta spitalului.
Daca vreo incapacitate fizica te impiedica sa traversezi la floraresele de peste drum, esti ruinat. Ori te-apuci sa imparti hartii de un milion celor carora n-ar fi nevoie sa le dai decat vreo suta-doua, ori poti sa mori cu zile. Dar aici ai o dilema, pentru ca vestea se raspandeste si a doua zi nu poti sa revii la mita general convenita (nu intrebati cine a convenit si cand. Pur si simplu, lucrurile astea se stiu!). De fapt, daca e adevarat ca nevoia creeaza serviciul, atunci trebuie sa existe pe undeva niste oameni intreprinzatori care sa graviteze in jurul stabilimentelor Ministerului Sanatatii si care sa fie pregatiti la orice ora sa puna la dispozitia oricarui solicitant, in schimbul unui comision modest, de 10% sa zicem, o cantitate nelimitata de bancnote adecvate. La zece etaje, cam 20 de saloane si rezerve (mai ales!) pe etaj, inmultit cu doua ture pe zi, rezulta o cifra de afaceri mai mult decat atractiva. si partea cea mai frumoasa e ca nimeni nu plateste impozit.
Ca pacient, cand tragi linie la sfarsitul perioadei de spitalizare, descoperi ca ai buzunarele goale, ca esti dator vandut si ca vei munci luni bune ca sa-ti achiti datoriile. In varianta fericita, ai scapat cu viata si ti-a ramas sanatatea; in varianta nefericita, nu mai conteaza. Undeva intr-un colt al mintii, stii ca ceva nu e tocmai in regula etic, ca din momentul in care ai intrat in circuitul banilor in spital i-ai condamnat pe cei care nu-si permit sa intre in acest circuit la o ingrijire mizerabila, pe unii poate chiar la moarte, dar te consolezi ca macar ti-a ramas sanatatea. O forma de coruptie acceptabila, nu?
Acelasi lucru se intampla in educatie, la scara mai mica, ce-i drept. Daca vrei sa le asiguri copiilor tai accesul la cea mai buna educatie posibila, sansa la o bursa in strainatate, sau daca esti un tanar aspirant la gloria academica, trebuie sa mituiesti pe cine trebuie, cand trebuie si cat trebuie. Orice calcul al costului de oportunitate releva cu usurinta ca gratificatia depaseste cu mult costurile materiale si morale si ca, deci, "se merita".
Coruptie se gaseste peste tot in lume, in democratii, in dictaturi, chiar si in sisteme "alternative" precum cele islamiste. O fi conducand Allah direct prin fatwa, dar pana acum a tolerat destul de bine Rolls Royce-uri de aur pentru seici sau conturi grase in moneda Marelui Satan pe numele Gardienilor Revolutiei iraniene. In fond, venerabila practica a spionajului se bazeaza pe slabiciunea si coruptibilitatea celorlalti. Coruptia ne inconjoara din toate partile si o anumita cantitate de coruptie pare acceptabila pentru fiecare dintre noi. Intrebarea este: Cata? Unde tragem linia?
Pentru unii, care sunt dispusi sa relativizeze la infinit (nu intrebati cum este posibil, dar este), nu e nici o diferenta morala intre a da un plic la medic si a semna pentru declararea lui Mircia Gutau drept cetatean de onoare al Valcei sau botezarea copiilor lui Bercea Mondialu’. Intre mituirea politistului din colt si alegerea repetata, pe vot uninominal, a unor oameni precum Marian Vanghelie, Radu Mazare sau Viorel Hrebenciuc. Dar este.
Daca nu trasam cat mai repede granita intre slabiciunea relativ benigna si coruptia maligna, incontrolabila, riscam – ca tara – sa ajungem in situatia in care cancerul nu mai poate fi extirpat. Un caz exemplar este cel al Greciei, unde legaturile nesanatoase dintre lumea afacerilor si stat au mers pana acolo incat reprezentantii statului au modificat datele statistice nationale pentru a escamota coruptia. Rezultatul a fost falimentul. Un altul este Rusia, unde sistemul oligarhic din perioada Eltin a fost contracarat numai cu (re)instaurarea unei (cvasi) dictaturi a serviciilor secrete. Romania are de ales intre modernitatea occidentala, in care tumorile sunt, mai devreme sau mai tarziu, identificate si extirpate, si cangrena de tip balcanic, care duce la saracie cronica, ori de tip oriental, care duce la dictatura.
Linia trebuie trasa si bisturiul trebuie folosit urgent, inainte de toate, pe organismul Justitiei. Independenta, inamovibilitatea si impunitatea or fi bune, insa nu daca sunt oferite criminalilor. Pentru ca, altfel, oricate reforme ai lansa si oricate resurse ai cheltui, la sfarsit va iesi acelasi lucru: un stat criminal.
