Avea doar 14 ani când destinul i-a surâs să intre în Clasa Palatină, special înfiinţată pentru Vodă Mihai, cel ce avea să fie de două ori Rege al României. Pentru că trebuia să meargă la liceu, părinţii săi diplomaţi i-au prins un ultim bilet spre Bucureşti, dintr-un Berlin al construcţiei Marelui Reich şi al demolării oricăror principii democratice. Pe vremea aceea, România nu era numai o destinaţie ci un leagăn de cultură şi de civilizaţie.
A sosit în anul în care Regatul român împlinea 55 de ani.
Cine i-a pus porecla Zamfi?
Perspectivele erau mari. Învăţământul românesc era respectat.
Nepot al scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiu al diplomatului Alexandru Zamfirescu, putea să facă liceul într-o sumedenie de ţări. Vorbea cinci limbi străine: engleza, franceza, germana, portugheza și olandeza.
Destinul i-a surâs să fie ales printre colegii Clasei palatine, special înfiinţată de Carol al ll-lea, în Palatul Regal pentru fiul său, Mihai, Voievod de Alba-Iulia, la doi paşi de celebrul liceu Sfântul Sava.
În clasa specială, Lascăr Zamfirescu a ajuns în toamna lui 1936. Tatăl lui l-a expediat acasă, în România, să-şi continue studiile.
Fiind unul dintre cei mai educaţi elevi din clasă şi cu o privire isteaţă, încă din adolescenţă, i-a atras prietenia Regelui Mihai, care îi spunea Zamfi. Astfel, în cei trei ani de colegialitate, Lascăr Zamfirescu i-a devenit Voievodului, nu numai cel mai apropiat, ci un confesor pentru micile marile sale probleme.
Regele i-a destăinuit tainele familiei
Tânărul Mihai era proaspăt detronat de tatăl său, iar mama i-a fost trimisă în exil. Locuia departe de ţară, la Villa Sparta, de lângă Florenţa, unde Vodă, aşa cum îi ziceau colegii de clasă, avea voie să se ducă doar în vacanţa de vară.
În verile caniculare, Lascăr Zamfirescu era de multe ori chemat de la Roma (unde tatăl său era ambasador), la Villa Sparta, pentru a mai îndulci mâhnirile celui căruia îi spunea “Măria ta.”
Împărţit între mamă şi tatăl adulter (Carol al ll-lea îşi adusese cu el în ţară pe Duduia, Elena Lupescu, în ciuda promisiunilor făcute lui Iuliu Maniu, cel ce i-a dăruit pe tavă domnia, că nu o ia cu el din străinătate), tânărul Mihai era răvăşit.
Zamfi i-a fost un fin confesor, aşa cum aveam să aflu după Revoluţia din 1989. Lui îi mărturisea mâhnit tânărul Mihai cum tatăl juca până noaptea târziu poker cu Duduia, Auschnitz şi Malaxa.
Colegii i se adresau Regelui cu „Măria ta”
Pe vremea când imaginea lui Hercule Poirot, detectivul creat de Agatha Christie, cutreiera Europa, adolescentului Zamfi i-a mijit mustaţa. Şi-a lăsat-o tăiată scurt, poate ca peste ani să devină dintr-un oarecare un personaj.
Vocile lumii:
„Dar dumneavoastră cum îi spuneaţi lui Vodă?“ „Noi, colegii, ne-adresam «Măria Ta»“, „Şi Mihai, Mihăiţă, nu-i spunea nimeni? Nu făcea nimeni rabat de la reguli?“, „Taică-su…“ Se înveseleşte (Lascăr Zamfirescu):„Şi poate vreo fată… Dar nu ştiu, eu pe prietenele lui nu prea le ştiam“ (Historia)
Gata, oricând, pentru înviere
Lascăr Zamfirescu, ca ironie a sorţii, avea să termine Politehnica din Bucureşti şi să se angajeze la Uzinele Malaxa, devenind subordonatul cartoforului (care mereu pierdea în favoarea Duduii) la interminabilele partide de jocuri de noroc. Regimul comunist
Dacă regimul comunist ar fi fost aevea, nu l-aş fi cunoscut pe adolescentul întârziat Lascăr Zamfirescu, un purtător de mustaţă, ca a lui Berti bacsi, gospodarul tatălui meu.
Jurchi, bănăţeanul, recunoscut după aproape 60 de ani de Rege
Îmi amintesc că la vizita de Paşti din 1997 a Regelui Mihai la Timişoara, după masa de la Mitropolie, Suveranul a acordat scurte audienţe. Ioan Gheorghe Jurchescu, timişorean de-al meu, fiu de învăţător din Banatul montan, coleg până în 1939 de Clasă palatină, nu era pe protocol. L-am condus spre locul unde şedea Suveranul. O săgeată de lumină i-a răsărit în figură. L-am întrebat în şoaptă dacă-l mai cunoaşte pe distinsul domn. Trecuseră 58 de ani. totuşi. Regele s-a ridicat şi s-a îndreptat spre el. I-a spus: “Jurchi, dragă” şi l-a îmbrăţişat. Atunci, din dialogul lor aveam să aflu de Zamfi, colegul de la Bucureşti.
Avea ceva din Robert Downey şi Mark Rufallo
Târziu l-am cunoscut. Avea ceva specific în el. Purta pe chip o figură distinctă. Ceva între Robert Downey Jr din „Iron Man” şi Mark Ruffalo din “Ride of the Devil.” Deşi nu dramatiza rolul său, era de-o modestie exemplară. Poliglot, inginer, tobă de matematică, Lascăr Zamfirescu mi s-a părut de la început un personaj romantic. Poate pentru că-mi povestea cu atâta căldură despre Rege sau despre climatul unei prietenii la distanţă de jumătate de secol. Nu ştiu, dar nu părea un om al ştiinţelor exacte.
După mulţi ani, l-am rugat pe mai tânărul Tudor Vişan Miu (autorul unei prestigioase cărţi despre Clasa palatină, apărută la editura Corint), să-l însoţească la o Jamboree a Carcetaşilor români.
Să te ridici în Ajunul Învierii, destin sau întâmplare?
M-am întristat că nu m-a mai recunoscut. I-am urmărit îndelung mai puţin paşii mărunţiţi de vârstă, de artroza de care suferea orice apropiat de Centenar şi mai mult privirile iscoditoare distribuite blitz printre tinerii cercetaşi români şi străini. Nu mai auzea prea bine, dar când a fost să vorbească a stârnit extazul contemporanilor săi, cu vreo şapte decenii mai tineri.
Mi-am şoptit încă de la despărţire, că probabil e ultima dată când îl mai vedeam. Mi-am propus să fac un interviu cu dumnealui. Era, vorba cercetăşiei “gata, oricând.” Dar timpul era extrem de întârziat şi închis ca auzul său. Şi iată că n-a mai avut răbdare.
Dumnezeu l-a chemat pe Zamfi chiar în ajunul Înălţării Domnului. Să fie un semn divin?
Clasa palatină e întregită de ieri în cer. Gata, oricând, pentru înviere.
