Am depus juramantul militar in toamna lui 1988, dupa aproape doua luni de "instructie", care, pe vremea aceea, consta intr-un sir de antrenamente fizice inutile, de privatiuni fara noima si de umilinte insuportabile din partea oricui petrecuse mai multe zile decat tine in armata, si asta insemna aproape toata lumea cu exceptia celorlalti recruti. Unul, intr-un gest dramatic si ipocrit, si-a taiat venele in timpul apelului de seara. Calculase probabil ca asa are sanse mari sa fie observat si sa fie salvat la timp, dar bietul idiot pierduse din vedere ca, fiind unul dintre cei mai piperniciti din pluton, locul lui era in ultimul rand. Amanuntul asta era sa-l coste viata pentru ca amaratul devenise de minute bune o masa de carne amorfa plutind in propriul sange inainte ca cineva sa bage de seama ca disparuse. Cateva zile mai tarziu, un altul, mai hotarat, s-a impuscat in garda, iar in preajma Craciunului am fost obligat sa cobor dintr-un streang facut din propria curea si atarnat deasupra unui veceu sordid cadavrul unui tanar mic si slab, dar foarte greu in moarte, care nu lasase nimic in urma lui cu exceptia unei portii din micul dejun al acelei zile. Stateam langa el de trei ore, in asteptarea procurorilor, mi-era somn, frig si foame si, in plus, in dimineata aceea aveam fasole…
Uram armata! si, cu toate acestea, am jurat. Am jurat credinta patriei socialiste, ceea ce m-a cam indispus, am jurat sa execut ordinele comandantului suprem, ceea ce m-a infuriat, si am jurat sa apar cauza socialismului, ceea ce mi-a intors stomacul pe dos. Dar am jurat.
In seara aceea ceva s-a intamplat. Sa fi fost infectia urata pe care o capatasem si care imi umpluse fata si mainile cu bube purulente, sa fi fost starea mea generala mizerabila, nu stiu, dar stiu ca in urmatoarele luni, la presiunile maica-mii, tata a mituit tot ce s-a putut mitui pentru a ma aduce la o unitate din orasul meu natal si, la sfarsitul lui februarie 1989, a reusit. Nu stiu cum a reusit si a refuzat intotdeauna sa-mi spuna. Om elegant, tata a refuzat intotdeauna sa-mi aseze pe umeri povara compromisurilor pe care le facea pentru mine.
Luni, pe la sase dimineata, m-am intors din invoire. Dormisem aproape toata ziua de duminica si parca imi amintesc ca auzisem la un moment dat cum trecea pe bulevardul de sub geamul nostru un sir de vehicule grele, cu senile. Poate sa fi visat. Era ceata la ora aia, dar la vreo cinci sute de metri de nava-baza am vazut o figura abia conturata: "Stai! Parola!", "Te bag in ma-ta", raspund, "e buna asta?". "Parola sau trag!", zice vocea. "Hai sictir, dobitocule!", ma infurii eu, "ti-ai gasit sa te joci de-a soldatelul de plumb la ora asta?". "Bai, e groasa", zice, "am glont pe teava. E alarma de razboi, Petru Rares". "Ce Petru Rares? Ce razboi? Ati innebunit cu totii?" "Bai, tu nu intelegi ca au intrat ungurii in Timisoara?" Am dat fuga in cabina de transmisiuni aflata in grija unui amic din Caransebes. "Da drumu’ la radio", strig agitat, "Europa Libera, BBC, Vocea Americii, si nu te misti de-acolo pana nu afli ce se intampla!". Se uita la mine grav si tras la fata: "Sora-mea e in Timisoara. Orasul e inchis. Au tras ieri toata ziua. Nu raspunde la telefon!". "Cine a tras?" "Armata" "Cati?", intreb, si ceva scarbos incepe sa se ridice din maruntaie. "Mii! A fost macel!" E un monstru facut din panica, furie neputincioasa si ura. Ura in forma pura, alba si fierbinte. Incep sa-i numar, desi stiu foarte bine. stiu foarte bine cati sunt in armata, cati sunt acasa. stiu foarte bine ca cei mai multi dintre ei sunt la Timisoara, la facultate. si, in primul rand, o anumita fata… Un gand salbatic imi trece prin minte. Am cel putin un prieten care face armata la Timisoara, la infanterie sau la blindate. Daca s-a aflat fata in fata cu ceilalti si a primit ordin sa traga?
Toata ziua de luni, 18, sosesc ceilalti banateni: de la Resita, de la Lugoj, de la Caransebes, de la Deta. Toti au auzit acelasi lucru: s-a tras in plin, sunt mii de morti, iar orasul este ocupat de armata. Posturile de radio vorbesc despre zeci de mii de victime.
In urmatoarele zile, CI-stul, securistul unitatii, un tip smecher si ciubucar in zilele normale, devine adevaratul comandant. Amenintator si autoritar, le da ordine tuturor, chiar si ofiterilor superiori in grad. Se organizeaza patrule, suntem prelucrati in legatura cu pericolul pe care il reprezinta "huliganii" si "ungurii" de la Timisoara. Un maistru de vreo 23 de ani, de prin Galati, imi marturiseste ca nimic nu l-ar face mai fericit decat sa isi descarce toate patru incarcatoarele in unguri si huligani. Il intreb daca a intalnit vreodata un ungur in viata lui. Ma ameninta ca ma da pe mana CI-stului.
E deja vineri, 22, si nu am nici o veste. Ar fi trebuit, poate, sa plec pur si simplu. Sa le spun sa se duca dracului cu armata lor si cu comandantul lor suprem cu tot! si cu socialismul lor! Ar fi trebuit sa dezertez si sa ma sui in primul tren spre Timisoara. Sau spre Bucuresti. Oare ce s-o fi intamplat azi-noapte in Bucuresti?
Pe la zece jumate, primim ordin sa ne adunam pe ponton. Exista informatii, ni se spune, ca grupuri de huligani de la Timisoara sosesc in aceasta dupa-amiaza in oras pentru a crea noi provocari si tulburari. Ordinul nostru este sa mergem la gara si sa-i impiedicam. "Cum sa-i impiedicam?" "Prin orice mijloace!" Ne verificam pistoalele Kalasnikov AK-47 si primim munitie. Ofiterii striga ultimele ordine despre pozitionarea dispozitivului in jurul garii, dar deja nu-i mai ascult. Planul meu e facut deja. La primul semn ca se ordona "Foc!" impotriva "huliganilor" – majoritatea prietenilor si colegilor mei studenti la Timisoara, printre care o anumita fata –, mai intai il impusc pe comandant (sunt destul de inalt ca sa stau in primul rand, la doi pasi de el), apoi pe toti ofiterii care intra in bataia pustii. Pe urma, iau cu mine cati soldati pot si adio, patrie socialista! E miezul zilei si e foarte cald pentru o zi de decembrie. "Drepti!" "La dreapta!"… Gata, asta e…
Peste strigatele ofiterilor izbucnesc, dintr-o data, difuzoarele de pe catarg deschise de prietenul meu din Caransebes. "Fratilor, am invins!", striga Mircea Dinescu, peste capetele micii noastre armate de calai. Arma imi cade din maini, iar eu cad in genunchi si incep sa plang necontrolat. Acolo pe loc am jurat sa rascumpar anii in care tacusem si ma uitasem in alta parte, am jurat sa ridic vocea impotriva autoritatii si a statului ori de cate ori statul se va indrepta impotriva cetatenilor sai. Macar atat le datoram celor de la Timisoara. Aveam 20 de ani in decembrie ’89. Au trecut de atunci alti 20 de ani si, pana acum, mi-am respectat, cred, juramantul.
